Afirmaţia "Poporul român s-a născut creştin" nu este gratuită, ea fiind generată de faptul că, spre deosebire de vecinii săi, care au adoptat religia creştină abia în sec. IX-X, pătrunderea creştinismului pe teritoriului vechii Dacii, încă înainte de apariţia organizării statale (sub Burebista) şi a stăpânirii romane, este atestată de săpăturile arheologice şi de documente ale cancelariei bizantine. În sec. IV, teritoriul fostei Dacii era sfera de influenţă a Bizanţului, iar odată cu "marea schismă" de la 1054 românii se integrează în creştinătatea orientală, devenind, astfel, primul popor romanic (latin) care aparţine acestei biserici şi unicul popor ortodox de limbă romanică.

Ruptura de la 1054, determinată de unele schimbări operate de Biserica apuseană în jurământul de credinţă, cunoscut sub denumirea de "Crezul niceean", promulgat de Conciliul de la Niceea din anul 325, s-a adâncit în timpul cruciadelor, când cruciaţii au ocupat Constantinopolul (1204-1261). Încercările din 1274 şi 1439 de a realiza o reunire a celor două biserici au eşuat. Abia în 1965, când excomunicările reciproce ale Papei Leon al IX-lea şi ale patriarhului Constantinopolului, Mihail Kerularios, au fost anulate, s-a înregistrat o oarecare apropiere a celor două biserici, dar mai ales prin vizita Papei Ioan Paul al II-lea, din 1999, în România, şi cea a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, la Vatican, în 2002, vizite ce au reprezentat o premieră în relaţiile dintre catolicism şi ortodoxism.
Organizarea instituţională a bisericii ortodoxe române a fost mult întârziată de tăvălugul popoarelor migratoare pe teritoriul Daciei, astfel că până spre sfârşitul sec. IX aşa-numiţii "horepiscopi" erau trimişi de patriarhii Constantinopolului sau de episcopi sud-dunăreni, îndeosebi din Bulgaria, care se bucurau de acele concesii din partea Vaticanului.
Abia odată cu înfiinţarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, organizarea bisericească va fi recunoscută canonic de către Patriarhia Constantinopolului, astfel că în 1359 se întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei în Ţara Românească, având ca mitropolit pe Iachint, iar în Moldova, în 1386, având ca mitropolit pe Iosif, dar fiind recunoscută oficial abia în 1401.
Românii din Transilvania, deşi încorporaţi regatului ungar, de rit catolic, au rămas fideli ritului ortodox, sediile mitropoliilor stabilindu-se, pe rând, la Feleac - Cluj, Geoagiu, Lancrăm şi, în cele din urmă, la Alba Iulia.
După unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, s-a proclamat autocefalia (conducerea de sine stătătoare) şi independenţa Bisericii Ortodoxe Române şi s-a trecut la unificarea acesteia, primul mitropolit fiind Nifon al Ungrovlahiei, numit la 1865.
Prin legea organică din 1872 s-a constituit Sfântul Sinod, drept cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, iar în urma tratativelor purtate cu Patriarhia de la Constantinopol, la 4 februarie 1925, s-a decis de către acesta înfiinţarea demnităţii de partiarh şi ridicarea scaunului mitropolitan la rang de Patriarhie (recunoscută de Constantinopol la 30 iulie a aceluiaşi an), iar la 1 noiembrie 1925 a fost înscăunat primul patriarh al României, în persoana lui Miron Cristea.
Miron Cristea s-a născut în anul 1868, într-o familie de ţărani din Harghita. A urmat studii teologice la Sibiu şi filologia la Bucureşti, obţinând, în 1895, titlul de doctor cu teza "Viaţa şi opera lui Eminescu", redactată în limba maghiară.
În 1902 s-a călugărit, devenind episcop al Caransebeşului, iar la 1 decembrie 1918 participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi, ca membru al delegaţiei transilvănene, prezintă regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România.
În 1919 este numit mitropolit primat al României întregite, iar la 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
În plan politic, a făcut parte din regenţa instituită în timpul minoratului regelui Mihai I (1927-1930), iar apoi a fost numit de Carol al II-lea, în februarie 1938, prim-ministru, funcţie pe care o deţine până la moartea sa, survenită în Franţa, la Cannes, în anul 1939.
În anul 1919, Miron Cristea devine şi membru al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul literar-cultural, religios şi politico-social.

Din păcate, astăzi au apărut voci care încearcă să-l denigreze pe primul patriarh al României, Miron Cristea, deşi a păstorit Biserica Ortodoxă Română într-o perioadă istorică grea şi plină de neprevăzut, trecându-se prea uşor peste meritele sale incontestabile în istoria ţării, mai ales ca participant activ la actul Unirii de la 1 decembrie 1918, dar şi ca prim-ministru într-o perioadă istorică foarte complexă, în care evenimentele se precipitau cu repeziciune.