Oraşul îmbrăcat în panseluţe şi steaguri aşteaptă, înfrigurat de primăvara capricioasă, cioporul de oameni mari ai lumii care se adună trei zile (cât durează şi o minune) sub semnul rozei vânturilor în cerc, simbolul "bătrân" de 55 de ani al NATO (după cum consemnează manualul organizaţiei).

Atâţia preşedinţi şi şefi de guverne (24 de şefi de state şi 26 de premieri) se văd laolaltă doar pe la sărbători grandioase sau pe la funeralii impresionante. Lumea atât de frământată a începutului de secol le-a urmărit, în ultimii ani, în succesiuni aproape ameţitoare.
Într-o înşiruire amăruie, summitul NATO de la Bucureşti vine după comemorarea a nouă ani de la bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Atunci, un război foarte palpabil a fost aproape lângă uşa noastră. Acum, capetete Alianţei (inclusiv "mareşalii" Bush şi Putin, e drept nu în plină glorie, ci aproape de predarea raniţelor) se adună în casa noastră să discute în linişte şi să reflecteze.
Dacă despre Bucureşti se poate spune că se află, meteo-botanic, într-o înflorire tumultuoasă, NATO trece printr-un fel de vară indiană. Cândva pecete războinică a lumii bipolare, construită pentru apărarea Occidentului civilizat de o ipotetică invazie roşie, azi Alianţa trăieşte într-o realitatea care a depăşit acel antagonism frust, care limita la duşmani ireductibili şi aliaţi fără de tăgadă. Noile crochiuri mondiale, care înlocuiesc treptat, dar sigur, tuşele nete transformă adesea adversitatea opacă în ostilitate moderată şi, uneori aliaţii de nădejde aleg refugiul într-o neutralitate comodă. Asemenea mutaţii obligă organizaţii oarecum scrobite, de felul NATO, la reinventare (o religie la modă, dar cu raţiuni pământene, care ţin de supravieţuire şi competitivitate, reversul fiind căderea în anacronic). Azi se vorbeşte despre primirea cândva în Alianţă a Georgiei şi Ucrainei. Cândva, nu prea demult, asemenea opţiuni ar fi fost etichetate ca năzdrăvănii sau exotisme periculoase. Da, NATO se poate remodela şi prin strângeri de mână spectaculoase, şi prin entuziasmul tinerilor membrii ai familiei. Se ştie că marile transformări aduc câştiguri mai noilor-veniţi şi celor îndrăzneţi. România este mai nou-venită în familia nord-atlantică. Cât despre îndrăzneală....

Deocamdată, e mai mult râvna de a trimite cu generozitate soldaţi în linia întâi a unor războaie ale altora (fără artificii şi fanfare, cam asta e părerea predominantă în mentalul colectiv: "Ce căutăm, maică, peste ăia cu turbane?"). Sau încăpăţânarea de a rămâne să stingi lumina, după ce lumea cu pretenţii şi-a lăsat de multişor "rangerii" la vatră.
În limbaj politico-diplomatic, participarea la războaiele altora se numeşte respectarea angajamentelor internaţionale la care suntem parte. Din războaiele altora, ai noştri se mai întorc şi în cutii de lemn. Preţul de pe factura angajamentelor şi riscul meseriei. Însă se pune şi problema cum te vinzi (că trăim în era marketingului). Nu prea ştim să ne vindem cu folos. Nu prea ştim să ne spunem propria poveste în NATO. Şi nici nu conştientizăm că, dacă suntem incapabili să ne cunoaştem preţul corect şi să jucăm cu miză mare, NATO va rămâne, tot spre paguba noastră, asociat cu oamenii în cutii de lemn şi cu spaima luptelor prea aproape de casă.

În "Biblia" autorizată a NATO (elaborată în 2001, când România încă nu era membră) - la care am mai făcut trimitere - se spune despre roza vânturilor (care răsare zilele astea din albastrul steagurilor ce îmbracă oraşul) că "simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările membre ale Alianţei Atlantice". Pesemne că, printre filosofii Alianţei, ca şi printre civilii modeşti şi paşnici, sunt destui care visează la NATO, o organizaţie a păcii.