În economia de piaţă, forţa de muncă îmbracă forma unei mărfi speciale, care are un anumit preţ, în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa forţei de muncă.

Pentru determinarea valorii minime a forţei de muncă, trebuie avute în vedere chletuielile zilnice (coşul zilnic), precum şi cele ce se fac periodic (îmbrăcăminte, bunuri de folosinţă îndelungată, cultură, recreere-odihnă, întreţinerea locuinţei, chiria etc.), pentru a asigura menţinerea capacităţii de muncă a salariatului la un nivel optim, dar şi întreţinerea familiei, respectiv a acelor membri care nu obţin venituri (ex. copiii minori, bătrânii etc.). În acelaşi timp, preţul forţei de muncă trebuie pus în corelaţie cu preţul mărfurilor şi serviciilor necesare, preţuri care sunt în continuă schimbare şi care, de regulă, o iau înaintea salariilor, ceea ce face ca nemulţumirile salariaţilor faţă de salariile primite în schimbul muncii prestate să fie permanente şi simptomatice. Pentru ca aceste nemulţumiri să nu degenereze în conflicte sociale nedorite şi păguboase, un fundament economic reclamă necesitatea unui echilibru între salarii şi preţurile mărfurilor şi serviciilor, echilibru greu de menţinut, dezvăluind un cerc vicios, spirala fiind cea cunoscută: orice creştere a cheltuielilor cu munca vie (salarii, sporuri etc.) atrage, aproape automat, o creştere de preţuri, adică nimic altceva decât semnalul unui nou val de nemulţumiri din partea salariaţilor, care vor solicita noi majorări de salarii, care, la rândul lor, vor presupune noi majorări de preţuri ş.a.m.d. Pentru a se ieşi din acest cer vicios este necesar să se schimbe atitudinea păgubitoare de automulţumire în legătură cu eficienţa muncii, ceea ce înseamnă că orice majorare de salarii trebuie să se fundamenteze pe o creştere a productivităţii muncii, deoarece aceasta va determina o reducere a costurilor pe unitatea de produs, astfel că presiunea asupra preţurilor de vânzare ar fi mult diminuată, iar echilibrul salarii-preţuri ar putea fi menţinut mult mai uşor. Pentru aceasta este necesar ca indicele de creştere a productivităţii muncii să devanseze, adică să fie mai mare decât indicele de creştere a salariului mediu, ceea ce va asigura în mod cert şi o creştere a eficienţei economice. Este, însă, necesar să atragem atenţia ca acest lucru să nu se facă pe seama creşterii intensităţii muncii peste limitele normale, deoarece aceasta ar putea avea consecinţe grave asupra capacităţii de muncă şi a sănătăţii fizice şi intelectuale a angajaţilor, consumul de energie fizică şi intelectuală având anumite limite peste care nu se poate trece. De aceea, creşterea producţivităţii muncii trebuie să aibă loc pe seama extinderii programului tehnic, a perfecţionării organizării muncii, a promovării unei discipline "japoneze" în folosirea timpului de muncă etc. Recurgerea la reducerea numărului de personal nu înseamnă, automat, şi o creştere a productivităţii muncii, ci o creştere a gradului de uzură fizică şi intelectuală a celor rămaşi şi, implicit, după o anumită perioadă de timp, scăderea considerabilă a randamentului în muncă al acestora, precum şi creşterea cazurilor de îmbolnăviri, adică a absenteismului, ceea ce nu este deloc de dorit. De aceea, ar trebui căutate soluţii pentru diminuarea cheltuielilor materiale (materii prime, materiale auxiliare, energie etc.) şi numai în ultimă instanţă reducerea cheltuielilor cu munca vie, dacă se doreşte asigurarea unei puteri de cumpărare care să stimuleze consumul ca "motor" al producţiei: ca să produci, ai nevoie de consum şi de consumatori, iar aceştia au nevoie de venituri corespunzătoare. Producţia fără consum este un non sens. Aceasta este toată filosofia creşterii economice. Iată de ce a greşit guvernul atunci când a recurs la reducerea drastică a veniturilor populaţiei. Pur şi simplu a oprit "motorul" producţiei. Pe de altă parte, se ştie că majorarea salariilor este limitată de posibilităţile financiare existente la un moment dat, ceea ce impune ca, pentru menţinerea echilibrului salarii-preţuri, statul să intervină, la anumite perioade de timp, cu măsuri de "corecţie", prin indexarea veniturilor populaţiei (salarii, pensii) cu indicele inflaţiei, pentru a nu scădea drastic puterea de cumpărare şi, implicit, consumul. În concluzie, un fundament economic corect, presupune corelarea permanentă a salariilor cu preţurile mărfurilor şi serviciilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, corelarea nivelului productivităţii muncii cu nivelul câştigului mediu, astfel încât nivelul productivităţii muncii să devanseze în permanenţă nivelul câştigului mediu, ceea ce constituie, de altfel, singura cale de a face orice activitate profitabilă.