Atunci când Madonna a venit în România să cânte a adus un elogiu etniei rome, susţinut şi de o reprezentaţie pe scenă a unei trupe de ţigani. Toate acestea nu erau efectul unor simptome de premenopauză ale Madonnei, ci a simptomului filorom care a cucerit de câţiva ani buni lumea occidentală.


Peste tot se vorbea, în ultimul timp, despre cultura ţigănească, lăutarii romi de la noi au uimit Parisul, ajungând cu prăjinile lor până la nasul ţinut pe sus al cocoşilor galici. Festivaluri ţigăneşti cu duiumul în Europa occidentală, curente noi de muzică influenţate de stilul gipsy, obiceiurile lor pitoreşti puse pe taraba culturii de consum în marile capitale europene, vremea ţiganilor balcanici adusă de Kusturica şi Bregovici peste tot în lume, o adevărată modă culturală care s-a răspândit parcă mai abitir decât proverbiala dispersie a speciei nomade ţigăneşti. Şi, cu toate acestea, ciocnirea cu lumea ţigănească e violentă. Occidentul, care promovează cultura banului, e dispus să asimileze orice cultură de pe faţa pământului ce se lasă absorbită în mecanismul profitului. De la culturile orientale până la cele africane, toate au fost preluate, desigur, superficial şi comercial, de către Occident. Mai puţin cultura arabă, faţă de care există o incompatibilitate fundamentală, cu excepţia... kebabului.

La fel s-a întâmplat şi cu artiştii ţigani, integraţi în industria muzicală. Ei nu pun piedici convieţuirii sociale, ei doar cântă acea viaţă nomadă. Dar acea viaţă, pentru a fi cântată şi sublimată artistic, trebuie să fie trăită de cineva. Ţiganii au făcut mereu artă din mers, cu o mână pe arcuş şi cu una pe băţul de sprijin al cortului. Din modul de viaţă itinerant specific fiinţei lor s-a născut şi muzica. Acum că societatea modernă occidentală vrea doar muzica lor ascultată în spaţii organizate şi mai puţin modul lor de viaţă e un paradox greu de evitat. Aici, dincolo de a fi pro sau contra, e de văzut cât e de superficială globalizarea, care, chipurile, ar măcina toţi strugurii de toate culorile, producând un hibrid pe gustul tuturor. Dar occidentul nu vrea decât caimacul, partea de la suprafaţă ce se poate împrumuta, în rest, civilizaţia dominantă trebuie să rămână cea construită în secole de Europa. Contactul cu lumile pitoreşti, inclusiv cu satele româneşti, le încântă ochiul la prima vedere. Văd lumi, apuse la ei, care încă palpită aici, dincolo de confortul occidental. Dar încântarea lor e una de muzeu, în momentul în care ceva contrar specificului vieţii lor le invadează teritoriul se uită ca un dog german în curtea căruia a invadat un maidanez miţos şi jerpelit. În momentul acela se termină cu toleranţa, cu discriminarea şi cu drepturile omului, ele sunt bune în discursuri, în petiţii, în presă. Această realitate stă ca un zid între cele două lumi, dacă amerindienii n-ar accepta rezervaţiile şi s-ar apuca să colinde lumea, fenomenul ar fi identic. Oameni cu pături în cap, cu figuri ciudate, cu un comportament diferit n-au cum să nu ajungă la cerşit în Occident, nu e uşor nici pentru un emigrant estic să-şi găsească de lucru în vest, darmite pentru fiinţe complet exterioare spaţiului şi timpului actual.

Din toată această poveste, Occidentul demonstrează că e mult mai uşor să preiei elemente de cultură ţigănească în showbiz, şi să faci acelaşi lucru cu negri, arabi, după ce i-ai exploatat colonial, dar şi când te trezeşti cu ei la poartă să strâmbi din nas că te deranjează...


Dacă vrei să te globalizezi dorind să fii şi pe calul lui Napoleon, şi-n căruţa cu coviltir, atunci trebuie să ştii că există un preţ de plătit, dar Occidentul a fost obişnuit dintotdeauna mai degrabă cu câştigul decât cu plătitul, de aceea suportă greu acum marea "ţiganiadă" din spaţiul lor.