Orice om a avut cel puţin odată în viaţă ocazia să-şi zugrăvească locuinţa, să repare ceva la ea şi altele de acest fel. Atunci, fără să vrei, conştientizezi imensa diferenţă dintre cârpacii amatori, care umblă şi ei după un ban şi adevăraţii oameni de meserie. Nu cred că există om care să nu se fi plâns vreodată de diferenţa dintre meseriaşi, deşi, s-o spunem drept, "cât dai, atâta ai", la un alt nivel. Cele mai zdrobite ţări după cel de-al doilea război mondial, cu industria rechiziţionată, demontată şi dusă de învingători, până şi cu documentaţia tehnică, în sfârşit, distruse economic şi social, au fost Germania şi Japonia. După 25 de ani, cine cu cine stătea de vorbă în lume? În afară de americani, care au trecut şi ei de vârful dealului, unde sunt ceilalţi învingători? De ce? Pentru că au avut oameni pregătiţi. Pentru că au avut profesionişti capabili să rezidească totul la nivele şi mai performante. Pentru că la ei glasul profesionistului nu a fost pus la îndoială de către niciun cioflingar, fie el chiar un nenorocit care a adunat un purcoi de bani murdari, ori chiar un troglodit aruncat pe un cocoţat scaun social de către un dubios partid politic. Păi, dacă ştim de când existăm că omul sfinţeşte locul, atunci cum stăm noi azi? Vă rog să vă aduceţi aminte că înainte de revoluţie toată lumea îi blestema pe comunişti şi afirma că societatea stă pe loc pentru că partidul promova în funcţii de conducere, inclusiv economice şi academice, analfabeţi "curaţi politic". Aduceţi-vă aminte cine erau cei care aveau gura cea mai mare şi uitaţi-vă în jurul dumneavoastră să vedeţi ce fac ei astăzi. Nu doar că una zic şi alta fac, promovând când pot în funcţii de decizie oameni de-ai lor, nu pe criterii profesionale, ci pe orice alt criteriu, ceea ce reprezintă aspectul moral al lucrurilor, dar sunt acoperiţi de cea mai imbecilă regulă ce a funcţionat vreodată în istorie: algortimul politic. Vă aduceţi aminte că la câţiva ani după decembrie, timp în care abuzurile numirilor în funcţii "s-au maturizat", un partid "de bună intenţie" a propus clar "câştigăm împreună alegerile, împărţim slujbele de sus până jos, de la miniştri la femei de serviciu dintr-o şcoală de cătun". Atunci a fost înmormântat orice fel de profesionism în România. Practica a ajuns să surclaseze până şi abuzurile başibuzicilor din fostul Imperiu Otoman. Chiar acolo unde s-au declarat "examene la sânge" ele nu au fost decât perversiuni, intenţii perverse de a-şi oficializa clienţii sub aparenţa unor democratice şi pe deplin legale "concursuri". Dar revenind la zidari şi la zugravi, dacă noi zugrăvim (gospodărim) ţara după criterii politice conform muşchilor partidului la putere, ce poate ieşi? Şi aceasta este o boală gravă a societăţii româneşti. De fapt este o boală care omoară şi care cere tratament. Când în această ţară funcţiile de decizie se ocupă după criteriul incompetenţei "corectă politic" şi nu al profesionalismului, ce altceva decât faliment poate ieşi? De altfel, suntem noi convinşi că cei care conduc corabia nu au ei menirea istorică şi sarcina asumată, de a ne împinge spre faliment? Avem o singură scăpare: să schimbăm clasa politică, să cerem vot uninominal şi să mergem cu toţii la urne...