Adevărul este că nu îşi avea locul Adrian Păunescu, alături de un invitat de extracţie umilă intelectuală, precum acest Costi Rogozanu, care, în afară de o agresivitate prostească, lipsită de orice substanţă intelectuală şi de o exprimare dezarticulată nu a arătat nimic. Discuţia despre Eminescu se înscrie în nota revizionistă din ultimii ani faţă de marile personalităţi ale culturii româneşti, care au avut o atitudine naţionalistă de-a lungul vieţii lor. Îi putem pomeni aici pe Eliade, Noica, Cioran şi alţii ca ei, care sunt discutaţi mai degrabă la modul politic decât cultural. Cultura a ajuns să fie politizată la maximum, prilej pentru mulţi pigmei şi complexaţi - care nu sunt în stare să propună modele, ci doar să distrugă ceea ce ei nu vor putea niciodată atinge - de a profita de acest context decadent pentru a urina pe soclul statuilor culturii române. Ne amintim de descrierea făcută de Cărtărescu, acum câţiva ani, în "Dilema", în care, pentru a distruge, vezi Doamne, imaginea de idol serafic a lui Eminescu, scotea în relief anumite caracterizări grosolane făcute la adresa poetului de unii contemporani: "nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire", mânca zgomotos şi râdea brutal, cu gura plină, era dependent de cafea şi tutun, înjura "'tu-i neamul nevoii!", iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet. Eminescu a cunoscut şi perioade grele, ca orice om demn, care nu se umileşte şi nu slugăreşte nimănui. Se ştie că putea pe lângă Titu Maiorescu să-şi facă o carieră politică sau universitară, dar avea nevoie de libertate, iar preţul libertăţii este mizeria şi foamea. Decât un câine gras şi cu zgardă, mai bine un lup flămând, zice fabula lui La Fontaine, morală după care Eminescu s-a ghidat în viaţă. Şi vin tot felul de căldicei, care sunt în stare să pupe în fund pe toată lumea pentru a parveni, gata de orice pentru bani şi premii, să-l judece din colţul lor tihnit, de intelectuali cu burta plină, pe Eminescu, cel care a răbdat şi sânge, şi noroi pentru a nu-şi vinde geniul decât propriei sale conştiinţe.
Astfel de Cărtăreşti, Rogozani şi Turceşti au existat în toate timpurile, inclusiv în vremea lui Eminescu, el însuşi nefiind scutit de o grămadă de mizerii în timpul vieţii. De asemenea specimene efemere sunt suprasaturate toate epocile. Unul dintre puţinii, însă, care au avut doar propriul lor timp a fost Eminescu.