În tot acest ocean de disperare, în care valurile crizei sunt prezentate măturând cu ele totul, sunt strecurate şi multe dezinformări. În aparenţă, toată lumea se plânge, deci toată lumea e în criză. Nimic mai fals. La adăpostul acestei umbrele anticriză sunt mulţi cei care-şi freacă palmele cu satisfacţie.



În afara celor din construcţii şi imobiliare care într-adevăr s-au blocat, excepţie făcând clientela politică, partea de producţie sau de consum nu o duce rău nici în criză, ba chiar are parte de anumite beneficii de pe urma acesteia. E vorba în principal de patronii care sub pretextul crizei n-au mai fost obligaţi să majoreze salariile, ba dimpotrivă le-au redus sau chiar au concediat angajaţi. Acest lucru se ştia, dar capătă mai multă veridicitate în momentul în care el este confirmat de însăşi reprezentanţi ai mediului patronal. Pentru Radu Timiş, proprietarul producătorului de mezeluri CrisTim, şi George Copos, patron Ana Holding: „Criza este o binecuvântare întrucât a ajutat la creşterea puternică a productivităţii prin reducerea presiunii de pe piaţa muncii pentru acordarea de creşteri salariale." Tot cei doi s-au arătat nemulţumiţi că România nu mai este competitivă în prezent pentru atragerea de investiţii străine pentru că forţa de muncă este scumpă.
"În trecut eram competitivi pentru că aveam salariul 100 de dolari. Eram competitivi cu China, India, etc. În prezent, forţa de muncă din România este scumpă şi nu mai suntem competitivi pentru atragerea de investiţii". Actuala criză este "o binecuvântare", în condiţiile în care salariile au crescut după 2004 în fiecare an cu aproximativ 30%." Prin urmare, beneficiile n-au întârziat să apară: "Anul trecut aveam o productivitate de 270 de kilograme de carne pe om şi eram înnebunit că Germania avea o medie de 1.000 de kilograme de carne pe om. În prezent am o productivitate de 1.100 de kilograme de carne pe om şi nu am automatizat extraordinar, la nivelul Germaniei", a explicat Timiş. Sunt doar două exemple, dar ca ei mai sunt mulţi. Ce e curios, e că aceşti patroni văd perioada de dinainte de criză ca fiind una de majorări salariale teribile. Aproape îţi vine să crezi că te-a lovit amnezia şi că ai uitat de prosperitatea veniturilor românului de dinainte de criză. Culmea, salariile erau îngrozitor de mici şi înainte pentru o ţară enorm de scumpă ca să nu mai vorbim acum când preţurile au rămas şi salariile s-au diminuat. Că forţa de muncă în România e considerată a fi devenit "scumpă" faţă de cum era înainte de 2004, te face iar să te cruceşti şi să-ţi dai seama de cât de jos s-a trăit şi se trăieşte în ţara asta. În final omul e fericit că face cu 100 de grame de carne pe om mai mult decât Germania, preţul acestei performanţe fiind diminuarea salariului românului. Mai trebuie spus care este raportul produs-putere cumpărare dintre cele două ţări? Nu contează, important e ca angajatul să ia doi lei, iar dacă cu ei nu-şi poate lua nici cele 100 de grame de carne e problema lui. Sigur că forţa de muncă ieftină e căutată peste tot şi e şi vina celor care acceptă să fie atât de ieftini, prin docilitatea românească proverbială, atât pentru străini cât şi pentru patronii autohtoni. Ideea e că această criză este folosită împotriva angajatului de către patronii care se victimizează într-una, când de fapt marile victime ale crizei sunt tot angajaţii. La noi patronii nu dau salarii bazate pe un contract care să stea între cele două părţi, decât la modul formal. În fapt ei fac un fel de cadou. Angajatul trebuie să se simtă faţă de banii, primiţi doar formal ca salariu, cât se poate de umil şi dispus să facă orice pentru suma respectivă pentru că altfel s-ar putea să nu o mai vadă. Nu există acea neutralitate dată de relaţia prestări servicii, remuneraţie. Relaţia e apropiată şi subjugantă pentru angajat. Acesta trebuie să simtă banii primiţi ca pe o favoare, un privilegiu, chiar dacă omul munceşte echivalentul sumei, el trebuie să fie supus şi sclav în toate cele pentru că oricând banii ăştia pot fi opriţi şi daţi la altul mai calificat pentru fişa postului de sclav. Dincolo de toată această relaţie stăpân - sclav accentuată de criză, e clar că aceasta a lovit diferenţiat, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, iar pe alţii spre deloc. Nu e toată ţara în criză, în criză sunt doar unii, pe când pe alţii aceasta îi ajută în bătălia politică, în a face rating sau în a cheltui mai puţin cu angajaţii. Aceştia nu sunt în criză şi nici nu vor fi.

Cei cu adevărat atinşi de criză caută soluţii individuale, unii tac şi rabdă aici, iar alţii pornesc fără să privească înapoi spre alte zări. Niciunii, nici alţii nu vor fi auziţi de nimeni pe perioada crizei. Până la urmă şi dreptul de-a fi nemulţumiţi îl au tot mulţumiţii.