Spiritul Crăciunului ne-a cuprins parcă mai devreme în această iarnă, o dată cu anunţarea rezultatelor oficiale ale scrutinului prezidenţial, sărbătorile de iarnă ale românilor încheindu-se abia zilele trecute, după marele praznic al Sfântului Ion. Semn că e timpul să ne suflecăm mânecile, deopotrivă, guvernanţi sau contribuabili, putere sau opoziţie, şi să ne întoarcem la treabă cu speranţa că unii nu doar se vor afla în ea... O dată cu noul an au răsărit şi zorii relaxării fiscale, care a ţinut capul de afiş al campaniei electorale. Este, însă, greu de crezut că simpla introducere a cotei unice de impozitare va rezolva urgent şi definitiv problema economiei subterane, de la izvorul căreia s-au adăpat din belşug bidiviii însetaţi ai tuturor puterilor postdecembriste. Iată de ce opinia publică a aplaudat intenţia noilor demnitari de a se lua la trântă cu corupţia şi marea evaziune fiscală, indiferent de culoarea politică a celor care şi le-au ridicat la rang de virtuţi. Baronii locali nu au dispărut, însă, o dată cu partidul-stat care i-a creat, ci, dimpotrivă, au proliferat şi sub stindardele altor formaţiuni politice. Aidoma lupului moralist, marii corupţi şi campionii evaziunii fiscale îşi pot schimba lesne părul, sau culoarea politică, dar nu şi năravul din fire care, se ştie, n-are lecuire. Nu este suficient să aştepţi la Palatul Victoria cu pălăria bugetară în mână ca "economiştii" subterani să-şi abandoneze de bunăvoie văgăunile intereselor clientelare pentru a zornăi tributul unic de 16%. Cine nu a plătit vreodată impozit statului, deşi a muls fără ruşine bugetele publice în folos personal, trebuie arătat cu degetul şi obligat prin toate mijloacele să o facă. Sperăm că acest deziderat va fi asumat şi de noua conducere a Direcţiei generale a finanţelor publice, o instituţie târâtă prea mult în ultima vreme în nenumărate scandaluri pentru a nu dori o reabilitare profundă a propriei credibilităţi. Ridicolul luptei împotriva evaziunii fără evazionişti e la fel de demoralizator ca şi trânta cu corupţia fără corupţi. Marii dezmoşteniţi ai tolerării şi pe mai departe a unor asemenea păguboase practici vor fi, în primul rând, adevăraţii contribuabili privaţi, pe umerii cărora apasă povara imensei lor responsabilităţii fiscale şi sociale. Când pui pâine pe masa a 15.000 de familii şi îndeşi în sacii bugetelor de stat şi de asigurări sociale peste 3.700 miliarde lei într-un an, cum a făcut, în 2004, Grupul European Drinks, unul dintre cei mai mari angajatori şi contribuabili privaţi din România, parcă nu ţi-e totuna dacă statul îţi reprezintă - sau nu - interesele economice şi financiare. Dacă faci eforturi greu de imaginat pentru a-ţi achita obligaţiile fiscale la zi, pentru a stinge orice rămăşiţă de datorie bugetară şi a te legitima doar cu certificate de bonitate fiscală, e firesc să pretinzi statului un tratament egal al tuturor jucătorilor de pe piaţă şi toleranţă zero împotriva clientelismului, corupţiei şi evaziunii fiscale. Un orizont de aşteptare cu sufletul la gură şi ochii pe calendarul integrării europene care, doar cu vorbe fără acoperire prin fapte, nu e sigur că se subţiază, cu fiecare zi ce trece, musai în favoarea noastră...