Războiul din Ucraina îl câștigă… Iranul? Acordul nuclear din nou pe masă

Oficialii P5+1, UE și Iranului, la semnarea JCPOA. Sursă foto: US Departament of State

În continuarea dezbaterii dedicată neproliferării nucleare, pe care am început-o numărul trecut în pagina LARICS (articolul aici) are în centru acordul nuclear semnat de Statele Unite, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania (grup cunoscut sub denumirea de P5+1) cu Republica Islamică Iran, la 14 iulie 2015. Acordul, cunoscut sub numele de JCPOA, a intrat în vigoare în ianuarie 2016 și a impus o serie de restricții asupra programului nuclear civil de îmbogățire a uraniului. Chiar dacă rapoartele inspectorilor Agenției Internaționale a Energiei Atomice (AIEA) indicau clar că Iranul respectă termenii JCPOA, pe 8 mai 2018 fostul președinte american Donald Trump a retras unilateral SUA din acord, invocând nerespectarea acestuia de către guvernul din Teheran, fără a prezenta însă nicio dovadă concretă în acest sens. Decizia președintelui Trump a anulat peste un deceniu de negocieri intense, a oferit Iranului oportunitatea de a relua îmbogățirea uraniului și, poate cel mai important lucru, a renăscut neîncrederea populației în Occident, în special în SUA. Sentimentul general în rândul iranienilor este acela de neînțelegere a scopului final occidental privind regimul de sancțiuni și a politicilor de îngrădire a Iranului, deoarece dacă acest scop era acela de a pune presiune pe guvernul din Teheran pentru a opri programul nuclear și pentru a stopa emergența regională a țării, în final s-a dovedit a fi un eșec. Programul nuclear este perceput de populație drept un simbol al mândriei naționale și nu a existat aproape nicio presiune asupra guvernului să renunțe la acesta, mai ales când în regiune există și alte state deținătoare de capabilități nucleare, precum Pakistan, India sau Israel, împotriva cărora nu s-a adoptat nici măcar o sancțiune economică legată de regimul nuclear.

Reevaluarea acordului nuclear comportă o relevanță geopolitică și de securitate a întregului ecosistem, în special în contextul invaziei Rusiei în Ucraina, eveniment care a accelerat o serie de evenimente latente și care pare să grăbească și reconfigurarea noilor falii internaționale, în noul sistem bipolar, dominat de SUA și China.

Context

O analiză decentă a istoriei nucleare a Iranului, precum și a relațiilor dintre Republica Islamică și Occident, ar necesita o incursiune într-un illud tempus, sau în ceea ce Eliade ar fi numit mitul eternei reîntoarceri. O astfel de rememorare ar putea începe chiar cu așa-numita Concesiune D’Arcy, din 1901, prin care omul de afaceri britanic William D’Arcy a obținut monopolul asupra exploatărilor de petrol din Iran (Persia la acea vreme) pentru 60 de ani, ar trece prin lovitura de stat împotriva prim-ministrului Mohammad Mossadegh, promovată de serviciile de informații din Marea Britanie și SUA în 1953 și ar continua cu criza ostaticilor din ambasada SUA din Teheran, din noiembrie 1979, cu finanțarea de către Iran a grupărilor Hezbollah și Hamas, cu nesancționarea regimului lui Saddam Hussein pentru folosirea armelor chimice asupra populației iraniene în timpul războiului dintre Irak și Iran, din perioada 1980-1988 și ar culmina cu retorica agresivă a Teheranului la adresa Israelului. Iar dacă adăugăm acestor evenimente și reluarea de către guvernul iranian a programului nuclear, avem rețeta completă a unui dezastru în devenire, care ar afecta nu doar regiunea Orientului Mijlociu, ci întreg sistemul internațional. Sunt, așadar, suficiente motive pentru a considera acordul nuclear cu Iranul un remediu, fie el și provizoriu până la găsirea unei eventuale soluții pe termen foarte lung.

Criticii JCPOA susțin că revenirea în termenii acordului va permite Iranului să finanțeze mai robust Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) sau grupările proxy, dar omit să menționeze că IRGC și-a intensificat activitatea după 8 mai 2018, data la care Donald Trump a denunțat unilateral JCPOA și a impus un nou regim de sancțiuni împotriva Iranului. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, a declarat reporterilor la 31 martie 2022 că „din 2012 până în 2018 nu au existat atacuri semnificative împotriva membrilor serviciilor americane, a misiunilor diplomatice din Irak”, dar că „între 2019 și 2020, numărul de atacuri ale grupărilor susținute de Iran au crescut cu 400 la sută.”

De la Atomi pentru Pace, la JCPOA

În anii 1950, când proliferarea nucleară era văzută mai mult ca un obiectiv decât o problemă, SUA au ajutat Iranul să-și creeze propriul program nuclear, sub umbrela inițiativei președintelui Dwight Eisenhower Atomi pentru Pace. Acest proiect avea scopul de a ajuta țările în curs de dezvoltare să folosească fisiunea nucleară în scopuri civile, în agricultură, medicină și, cel mai important, în furnizarea de energie electrică. De asemenea, programul a ajutat SUA să își consolideze alianțele în timpul Războiului Rece. Astfel, la 5 martie 1957, reprezentanții Iranului și ai SUA au semnat la Teheran un acord care prevedea termenii cooperării în domeniul nuclear dintre cele două țări. După o prima etapă experimentală (1957–1973), programul a trecut printr-o perioadă de expansiune semnificativă în timpul domniei șahului Reza Pahlavi (1974–1978) iar apoi, printr-o fază de declin (1979–1986). În perioada 1987-1996, guvernul de la Teheran a încheiat câteva acorduri cu Federația Rusă pentru finalizarea reactorului de la Bushehr, care a început să furnizeze electricitate din 12 septembrie 2011. Proiectul este considerat unic din punct de vedere tehnologic și este prima centrală nucleară civilă construită în Orientul Mijlociu.

Principalele instalații nucleare din Iran. Sursă foto: AIEA

În 2002 este făcut public faptul că Iranul a reluat îmbogățirea uraniului la Natanz și producția de apă grea la Arak, însă doar un an mai târziu, în 2003, președintele Mohammad Khatami încearcă o deschidere diplomatică spre Washington, trimițând prin intermediul ambasadorului Elveției în Teheran, Tim Guldimann, un document intitulat Grand Bargain, prin care regimul din Teheran își arăta disponibilitatea de a negocia termenii renunțării la programul nuclear. Dar propunerea a fost respinsă de Washington și abia peste un deceniu diplomația nucleară dintre Iran și Marile Puteri se va întâlni cu o nouă șansă.

Pe 14 iulie 2015, la Viena, negociatorii din statele P5+1, alături de reprezentanții Uniunii Europene și ai Iranului, au anunțat finalizarea Planului Comun și Cuprinzător de Acțiune, prin care programul nuclear iranian urma să fie supus celor mai stricte verificări instituite vreodată. Agreat la doi ani după semnarea unui acord interimar în 2013, și la 13 ani după expunerea inițială a activităților ilicite nucleare ale Iranului, JCPOA este un document de 157 de pagini, care includ acordul principal și cinci anexe. Pentru a susține și a operaționaliza JCPOA, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2231 la 20 iulie 2015, care conține alte două anexe. Mai simplu spus, acesta a fost cel mai detaliat acord de neproliferare conceput vreodată.

JCPOA impunea constrângeri fizice programului de îmbogățire al Iranului pe o perioadă de 10 până la 15 ani, inclusiv asupra numărului și tipului de centrifuge care puteau fi operate și controla strict stocul de uraniu slab îmbogățit (LEU), precum și nivelul maxim de îmbogățire. Timp de 15 ani, nu ar avea loc nicio îmbogățire la Fordow, iar stocul Iranului de LEU ar fi limitat la 300 de kilograme, la un nivel maxim de îmbogățire de 3,67%. În plus, timp de 10 ani, numărul de centrifuge operaționale era limitat la 6.500, din generația IR-1, la Natanz. Pentru a îndeplini aceste limite fizice, Iranul a expediat în Rusia cea mai mare parte din stocul său de LEU și întregul său stoc de uraniu îmbogățit (HEU) cu 20%. De asemenea, a demontat majoritatea centrifugelor sale IR-1 și toate centrifugele mai avansate, din generația IR-2. Dacă înainte de semnarea acordului intermediar în 2013, perioada care mai despărțea Iranul de obținerea armei nucleare era evaluată la maxim două luni, după măsurile impuse și aplicate conform JCPOA, Iranul se afla la cel puțin 15 ani distanță de acel moment critic. De asemenea, ca parte a acordului, guvernul de la Teheran a fost de acord să permită un număr mai mare de inspecții internaționale la instalațiile sale nucleare.

Critici. „Acordul Unicorn”

Oponenții JCPOA compară de obicei acordul final cu un concept idealizat al unei înțelegeri mai bune – una care ar bloca permanent programul nuclear al Iranului, cu măsuri de verificare nelimitate, ar controla și programul de rachete balistice al Teheranului și ar forța mâna guvernului să aplice politici în sens democratic occidental în cât mai multe domenii. Desigur, acordul nu este perfect, însă a fost tot ce putea fi obținut în momentul respectiv, când Iranul se afla la o distanță minimă de obținere a armei nucleare. Compromisul este esența negocierilor. Iar pe parcurs Iranul a renunțat la multe dintre propriile sale cereri. Potrivit unui critic iranian al JCPOA, prin semnarea acordului final au fost depășite 19 linii roșii definite de liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei. Criticii care insistă că renegocierea acordului ar putea impune condiții mai stricte privind monitorizarea și limitarea activităților nucleare, au o imagine complet nerealistă asupra rezilienței negociatorilor iranieni. Aceștia nu vor fi cedat sub niciun fel de presiune acolo unde ei au considerat că cererile lor sunt fundamentale pentru suveranitatea Republicii Islamice. Sub nicio formă Iranul nu ar fi acceptat limitarea permanentă a programului nuclear, atâta vreme cât dreptul la dezvoltarea unui program nuclear civil este garantată tuturor statelor părți ale NPT, prin Articolul IV și nici nu ar fi renunțat la programul de rachete balistice. Susținătorii JCPOA au numit acest acord ideal imaginat de critici drept aranjamentul „unicorn”.

Unele dintre cele mai frecvente și  vocale critici la adresa JCPOA se referă la durata sa limitată și la așa-numitele clauze de expirare. În lipsa unor prevederi permanente, criticii afirmă că  Iranul doar amână obținerea armelor nucleare. Deși această îngrijorare pare legitimă la o primă evaluare, la o privire mai atentă se va observa că la finalul celor 15 ani de control și verificare, Iranul se obligă să semneze Protocolul Adițional al AIEA, adică un acord de garanții care oferă instrumente suplimentare pentru verificare. În special crește semnificativ capacitatea AIEA de a verifica utilizarea pașnică a tuturor materialelor nucleare în statele cu acorduri de garanții cuprinzătoare.

Cronologia inițială a JCPOA. Sursă foto: Brookings

Programul de rachete balistice al Iranului este un alt aspect exploatat de criticii acordului. Într-un compromis al părților occidentale din grupul P5+1, acest program a fost exclus din discuții, chiar dacă este bine-cunoscut rolul rachetelor balistice ca vehicul de livrare preferat pentru focoasele nucleare. Deși administrația Obama a dorit inițial să includă și un set restricții privind programul de rachete balistice în negocieri, acest aspect a fost respins de China, Iran și Rusia. Negociatorii americani au justificat excluderea rachetelor din negocieri pe motiv că dacă Iranul ar fi blocat să obțină o armă nucleară atunci problema mecanismelor de livrare își pierde din importanță. În plus, criticii JCPOA greșesc când susțin că rachetele balistice ale Iranului nu au nici un scop în afară de a fi cuplate cu viitoare arme nucleare. Iranul și-a achiziționat primele rachete balistice la mijlocul anilor 1980 pentru a contracara atacurile aeriene ale Irakului împotriva orașelor și infrastructurii sale critice. Astfel, după războiul de opt ani purtat împotriva statului vecin, Teheranul este convins că rachetele sunt esențiale atât pentru descurajare, cât și pentru apărare, iar șansele să renunțe la program au fost în 2013, la fel cum sunt și în actualele negocieri, aproape nule.

Retragerea SUA din JCPOA a fost un gest riscant. Problemele pe care Trump le-a prezentat drept motive pentru retragere ar fi putut fi abordate prin negocieri, menținând angajamentele SUA. Denunțarea acordului nuclear fără a oferi nicio alternativă a sporit inutil riscul proliferării nucleare și al conflictelor viitoare în Orientul Mijlociu. De când SUA s-au retras din acordul nuclear, Iranul a depășit treptat limitele acordului. Și-a crescut stocul de HEU cu 5%, a început producția de uraniu îmbogățit 60% și a instalat centrifuge avansate atât la Natanz, cât și la Fordow. Ca urmare a creșterii stocului de uraniu îmbogățit și a utilizării centrifugelor avansate, timpul estimat până la obținerea armei nucleare a fost redus la câteva săptămâni. Până acum, însă, Iranul nu a decis să înceapă producția de uraniu îmbogățit pentru arme (90%), deși este capabil din punct de vedere tehnic să facă acest lucru.

Spre JCPOA 2.0?

După aproape un an și jumătate de la reluarea diplomației nucleare dintre grupul P5+1 și Iran pentru revenirea în termenii acordului nuclear, apar primele semne serioase că acordul ar putea fi semnat din nou. Așa-numita strategie „maximum pressure” instituită în 2018, nu a produs niciun efect asupra procesului de îmbogățire a uraniului în Iran, dar nici nu a provocat vreo schimbare de regim din interior, așa cum sperau Trump, Bolton și alți contestatari ai acordului din administrația fostului președinte.

După nouă runde de negocieri, statele P5+1 și Iranul par să fi găsit mai multe puncte comune decât de dezacord și, conform semnalelor informale, e doar o chestiune de timp și de câteva nuanțe politice până când JCPOA își va reintra în drepturi. Și asta pentru că atât președintele Joe Biden, cât și liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei, își doresc asta.

Un JCPOA 2.0. este binevenit, mai ales în contextul actual. Invazia Rusiei în Ucraina ridică din nou problema înarmării nucleare, chiar și din partea unor state care până acum fie au pendulat sau au ezitat în a-și face cunoscute intențiile nucleare (Japonia, Germania, Brazilia, Argentina, Suedia și Elveția) sau pur și simplu au făcut declarații deschise în acest sens (Arabia Saudită).  Revenirea în conformitate cu termenii JCPOA ar însemna un pas imens spre neproliferare, într-o perioadă de reașezare a faliilor internaționale, când actorii gândesc mai degrabă în termeni militari.

Luând în calcul și scenariul negativ, în care JCPOA nu va fi repus în drepturi, ne putem aștepta ca tensiunile regionale să se accentueze. Instalațiile și infrastructura petroliere din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite vor fi în continuare amenințate de rachetele și dronele iraniene, iar forțele americane din Irak și Siria vor trebui să rămână în alertă maximă. Moartea americanilor într-un atac al Iranului sau al unor grupuri susținute de Iran ar distruge probabil JCPOA definitiv, inversând mai bine de un deceniu de diplomație și punând noi presiuni asupra fragilei politici a Irakului. Desigur, revenirea la temenii JCPOA nu va anula obiectivul Iranului de a submina influența SUA în Irak și nici nu va pune capăt sprijinului iranian pentru hutiții din Yemen sau ambițiilor regionale ale Teheranului. Nici nu este de natură să ducă la altceva decât la o relaxare foarte fragilă a relațiilor diplomatice dintre SUA și Iran. Însă, cel puțin, va permite diplomaților americani să stea din nou în aceeași cameră cu iranienii, sub umbrela Comisiei mixte care monitorizează respectarea JCPOA. Acest lucru deschide perspectiva ca SUA să abordeze progresiv și alte aspecte privind intențiile și strategia guvernului din Teheran, când și dacă va exista disponibilitate atât regională, cât și internațională.

Ioana Constantin-Bercean - cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).