De câte ori se deteriorează unele lucruri care ating fibra intimă a societăţii noastre, prin părţile Bihorului se găsesc nişte inşi, bine intenţionaţi de altfel, care ne îndeamnă să facem o chetă ca să-i durăm o statuie lui Menumorut.

Zilele trecute, Uniunea Vatra Românească a reunit câţiva membri şi simpatizanţi cu ocazia inaugurării noului sediu, după ce multe luni a stat cu bocceluţele strânse în aşteptarea marelui eveniment. Şi cum în zilele noastre bate un vânt de bejenie, cum n-a mai bătut de mult în viaţa acestui popor, sunt clipe în care oamenii îşi pun întrebări oare unde s-a greşit. Poate nu întâmplător unii dintre membrii sau simpatizanţii Vetrei Româneşti au acuzat faptul că organizaţia a fost lăsată să alunece într-un con de umbră, ba chiar în disoluţie, în unele părţi din ţară. Multă lume s-a lăsat sedusă de cântecele de sirenă ale celor ce ne vor o gloată plină de contradicţii, fără simţul apartenenţei la o naţie, neştiutori despre cele ce au fost şi cu frică faţă de cele ce-or să vină. Dacă în urmă cu câţiva ani îndemnurile la abandonarea de sine a acestui popor se făceau mai pe ocolite şi în numele unor idei oarecare, astăzi, de la cele mai înalte tribune ni se spune: "Fugiţi! Salvaţi-vă! Corabia se scufundă! Căpitanul rămâne ultimul". Nu mai este nimeni să sune adunarea, nu mai este nimeni în care să-ţi pui speranţa.
Zilele trecute, polonezii, după un trist şi greu tribut plătit hazardului, ne-au dat un exemplu despre acel ceva care face un popor indestructibil: patriotismul. Îşi dădeau cu părerea, şi pe aici, pe la noi, unii, alţii, cât contează pentru polonezi faptul că sunt patrioţi. Numai că, de la cei mai mici până la marii tocători de vorbe, care deunăzi cădeau în admiraţie în faţa grandorii patriotismului polonez, îndată ridicaţi în picioare strâmbau din nas când venea vorba de patriotismul autohton. La întâlnirea amintită a Vetrei Româneşti, câţiva inşi s-au simţit datori să ne dea sfaturi în legătură cu ce-ar trebui să facem pentru reanimarea prezenţei noastre în spaţiul public. De la dezideratul cel mai îndepărtat, al edificării statuii lui Menumorut, până la necesitatea iminentă a instalării unui telefon la noul sediu, gama de "să facem, să dregem" a fost completă. Un lucru s-a uitat, totuşi, mai ales de către distinşii vorbitori, unii dintre ei chiar cadre didactice, şi anume că bună parte dintre elevi azi abia dacă mai ştiu ceva despre Eminescu.
În aceste condiţii, mă tem ca nu cumva, peste câţiva ani, să le vină edililor acelor vremuri ideea de a înlătura de pe socluri statuile unor "cvasi necunoscuţi", prima dintre acestea putând fi chiar cea a lui Menumorut, şi asta numai pentru a face loc propriilor idoli, manelişti sau te miri ce alte năzbâtii se vor mai scorni până atunci.

Cine mai vorbeşte astăzi despre necesitatea renaşterii în sufletele oamenilor a speranţei, patriotismului şi mândriei de a fi român? Mai este cine s-o facă? Ar trebui început prin a nu le mai da apă la moară detractorilor, acelor care ne blamează ca popor, având ca scop destrămarea fibrei noastre sănătoase, a patrioţilor, de altfel singurii care au reuşit, când ne-a fost greu, să ne salveze patria...