Milioane de oameni în stradă, liceeni furioşi, altercaţii cu poliţia, blocajul circulaţiei, probleme cu carburanţii, o ţară aproape paralizată. Aşa arată Franţa acum. Dacă n-ar şti despre ce-i vorba, un român ar fi zis că statul francez a executat nişte disidenţi sau există o tentativă de genocid asupra poporului, altfel cum să faci atâta tărăboi naţional pentru mărirea vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani, şi a vârstei la care se poate beneficia de pensie integrală de la 65 la 67 de ani. În România nu s-a ieşit în stradă nici împotriva dictaturii lui Ceauşescu din proprie iniţiativă şi nu se iese nici acum când tăierile salariale îi aruncă pe mulţi la limita subzistenţei, darmite pentru doi ani de muncă în plus.

 

Pe francezi îi scoate în stradă înainte de orice chemare sindicală, spiritul democratic. Democraţia nu înseamnă cum s-a încetăţenit pe la noi într-un mod original, instituţii birocratice şi stufăriş legislativ care nu valorează mai nimic în momentul în care se întâlnesc cu şpaga, ci puterea demosului, puterea poporului. Ce vrea poporul într-o ţară, aia se întâmplă, asta înseamnă respectarea democraţiei, nu cum cred unii imbecili autohtoni duhnind a primitivism că democraţia ar însemna exact opusul şi anume respectul fricos faţă de autoritate şi putere, chiar dacă ele devin abuzive.

Revenind la forţa sindicală franceză, comparaţiile cu ce se întâmplă la noi sunt inutile. De fapt în ţările civilizate, sindicatele sunt puternice şi ele sunt adevăratul câine de pază al democraţiei. În Occident, comunismul bolşevic nu a prins atât de bine tocmai datorită sindicatelor care au ameliorat capitalismul sălbatic din secolului al XIX - lea , pe când în alte părţi această sarcină a fost preluată de partidele politice ce au practicat demagogia umanistă şi ulterior teroarea puterii.

La noi, după 1990, sindicatele au fost şi sunt doar nişte auxiliare ale partidelor şi ale intereselor mafiote. De fapt singurul beneficiu al aşa zisei noastre democraţii a fost libertatea de-a fura. Singurii beneficiari cu adevărat ai libertăţii sunt cei care au făcut milioane de dolari. Restul populaţiei ajunge să retrăiască umilinţa sărăciei, de data asta fără vreun tiran deasupra capului, ci cu o mafie care face tumbe de douăzeci de ani. Un lucru e cert, niciun  sindicat nu va apăra pe nimeni niciodată în ţara asta.

În general la noi protestul e privit ca un fel de manifestare antidemocratică. Să ne aducem aminte de reacţia emblematică pentru nivelul nostru democratic, a liberalului Puiu Haşotti vizavi de protestatarii anti Nato, din urmă cu doi ani, când summit-ul a avut loc la Bucureşti: "De ce nu s-a intervenit mai agresiv, pentru că ar fi mai bine să facem o nedreptate, decât să îngăduim o evidentă dezordine".

În analfabetismul lor politic, aleşii noştri văd democraţia ca pe o chestie de protocol, cu şedinţe şi discursuri diplomatico-demagogice. Acestea sunt doar forme ale ritualului politic de conducere, esenţa democraţiei e în stradă. Un protestatar francez intervievat în stradă spunea sec: "Dacă nu vor ceda guvernanţii, nu e nicio problemă, vom paraliza Franţa". Asta înseamnă să curgă prin sângele tău secole de istorie curajoasă. Aşa s-a făcut marea revoluţie, aşa s-au construit imperii, de cealaltă parte, în tot acest răstimp, s-a educat şi cultivat frica şi dezbinarea. Pentru noi cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât creşte dihonia interpersonală, ce să mai vorbim atunci de protest colectiv!

 

Dar nu-i nimic, că noi putem da lecţii de democraţie francezilor, cum sigur se vor găsi unii să o facă, noi nu ieşim ca barbarii pe străzi, noi stăm cuminţi la televizor să vedem show-ul pus în scenă de modernizatorii României, după care dormim pe noi în somnul cel de moarte al democraţiei mioritice...