Lupta anticomunistă din Banat

Toate popoarele ocupate de sovietici au opus rezistenţă comunismului. Dar România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă, care a durat 18 ani.

Grupul colonelului Ion Uţă (mai 1947 - noiembrie 1949). Colonelul Ion Uţă a fost prefectul judeţului Severin în 1943-1944. Ca membru al P.N.Ţ.-Maniu, intră în conflict cu autorităţile comuniste şi în luna mai 1947 dispare de acasă împreună cu inginerul Aurel Vernichescu, întrucât începuseră arestările ţărăniştilor. În timp ce Vernichescu s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a format o grupare anticomunistă, colonelul Uţă s-a îndreptat către Munţii Banatului, unde a organizat un grup de rezistenţă armată de circa 20 de partizani şi grupări de spri­jin, constând din găzduire, alimente, informaţii, armament şi muniţie, în comunele din zonă. Întrucât comuniştii aveau arme, partizanii au început să le confişte armele. Scopul colonelului Uţă era de a pregăti pe localnici ca să fie gata să intervină de partea ţărilor democratice în cazul unui conflict armat cu Uniunea Sovietică. De remarcat este faptul că legionarul Gheorghe Cristescu din Plugova i-a trimis lui Uţă o mitralieră, în timp ce alt legionar, Spiru Blănaru i-a respins propunerea de a a-şi uni forţele, împotriva duşmanului comun.
Între timp, comuniştii au concentrat în Banat trupe de Securitate şi au înfiinţat un Centru de coordonare unic. Trădat, grupul colonelului Uţă a fost atacat în noaptea de 7/8 februarie 1949. Colonelul Uţă a ordonat retragerea şi împrăştierea partizanilor săi, el rămânând să-i acopere, sacrificându-şi viaţa. Superioritatea în oameni şi armament a atacanţilor, ca şi surprinderea a făcut ca alţi 5 partizani să fie ucişi, 6 arestaţi, ca şi 20 de sprijinitori. Au scăpat numai 8 partizani, care s-au regrupat şi au continuat lupta, unii până în 1954. La 27 noiembrie 1949, 11 partizani din grupul Uţă au fost condamnaţi, şef de lot fiind Mircea Vlădescu. În total au fost 86 arestaţi, din care 65 ţărani. Conducerea grupului Uţă a fost preluată de Dumitru Işfănuţ. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, Işfănuţ zis Sfârloagă a murit în luptă, lângă Caransebeş, la 29 septembrie 1952. La 29 octombrie 1950 au fost împuşcaţi Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu, iar Nicolae Ciurică va fi arestat abia la 22 aprilie 1954. Scăpat din lupta cu Securitatea din noaptea de 7/8 februarie 1949, Dumitru Mutaşcu zis Fus a fost unul din cei mai buni partizani ai colonelului Uţă. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, se asociază cu alţi trei partizani care vor fi prinşi şi judecaţi la 12 martie 1953. Vor fi executaţi la Caransebeş la 13 august 1953. Mutaşcu a fost găsit la 28 noiembrie 1954, împuşcat în pădurea de lângă Văliug.
Grupul Aurel Vernichescu (mai 1947 - martie 1949). Fost membru al Mişcării Legionare, din care a fost exclus în urma unui conflict cu Codreanu, inginerul Aurel Vernichescu s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc-Maniu. Urmărit spre a fi arestat de comunişti, în luna mai 1947 s-a refugiat la Vârciorova, unde a format un grup de rezistenţă armată. În februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populaţiei pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu. Numai din grupul acestuia au fost 29 arestaţi, din care 22 ţărani săraci şi 7 muncitori.
Grupul Spiru Blănaru (vara 1947 - martie 1949).
Era încă în vigoare înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari. Scopul era distrugerea P.N.Ţ.-Maniu, dar ambele părţi se priveau cu neîncredere. Filon Verca a discutat cu Nicolae Horăscu, Spiru Blănaru, Gheorghe Cristescu şi comandorul aviator Petru Domăşneanu, stabilind ca prioritate întărirea organizaţiei din judeţul Severin. Cum comuniştii începuseră să-i aresteze pe legionari încă din vara anului 1947, (după lichidarea P.N.Ţ.-Maniu), aceştia au început să se ascundă prin păduri şi să se organizeze pentru rezistenţa armată.
În noaptea de 12/13 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu s-a înţeles cu Spiru Blănaru ca să-şi unească forţele şi să atace postul de jandarmi Teregova, spre a elibera un membru al grupului Ionescu arestat de jandarmi, întrucât acesta cunoştea multe secrete ale organizaţiei Teregova. Atacul reuşeşte, fără victime, după care cele două grupuri reunite s-au retras în pădurile din apropiere. Grupul Blănaru avea 12 membri, iar grupul Ionescu 18, toţi înarmaţi. Din păcate, jandarmii anunţaseră Securitatea, iar arestatul fusese deja interogat. Fuseseră identificaţi membrii organizaţiei Ionescu şi sprijinitorii. Au fost aduse trupe din Batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea şi a început urmărirea partizanilor, iarna, când copacii erau desfrunziţi, prin zăpada care avea circa un metru şi jumătate grosime. Mai întâi au fost arestaţi cei din reţeaua de sprijin. La 22 februarie, la Pietrele Albe, partizanii înfruntă trupele de Securitate, sub comanda lui Ionescu. Blănaru, ajutorul său, trage cu mitraliera. Ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie. Fuseseră trădaţi şi luaţi prin surprin­dere. Spiru Blănaru a fost prins la Feneş, în seara de 12 martie 1949, tot prin trădare.
Grupul Nicolae Popovici - Nicolae Doran (1948-1950).
În urma arestărilor masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948, unii au scăpat şi au dispărut de la domiciliu. Nicolae Popovici, şeful organizaţiei legionare din judeţul Caraş a reuşit să fugă în Munţii Semenicului împreună cu fostul comisar ajutor de la Biroul de Siguranţă Reşiţa, Nicolae Doran, căutând loc de refugiu pentru legionarii urmăriţi. Întâlnind o patrulă de jandarmi la Mehadica, în toamna anului 1948, s-a făcut uz de arme. Deplasându-se la Timişoara, Popovici a fost împuşcat în cursul unei operaţii, în decembrie 1948. Nicolae Doran a continuat să activeze în grup armat de circa 8 partizani, adăpostindu-se prin sălaşele din jurul Reşiţei şi Oraviţei, jud. Caraş, până în 1950.
(va urma)