Motto:

"Odată suntem noi cei care credem că suntem, a doua oară suntem cei care cred alţii că suntem şi a treia oară suntem cei care suntem de fapt."

(Unamuno - filosof spaniol) 

Dintre cele trei realităţi cea cu cel mai mare impact asupra noastră îl are ceea ce cred alţii despre noi. Este credibilitatea noastră. Într-o lume globalizată, în care fiecare depinde de celălalt, când trebuie să te împrumuţi ca să dai salariile şi pensiile, când fără investitori străini nu poţi crea locuri de muncă, această credibilitate este extraordinar de importantă.

Practic ai acces la aceste resurse dacă îndeplineşti două condiţii şi în măsura în care le îndeplineşti: credibilitatea şi stabilitatea politică. În privinţa credibilităţii prima noastră intrare la apă a fost după liberalizarea graniţelor, când a apărut tendinţa ca lumea să ne confunde cu ţiganii, să fim asimilaţi lor, din cauza confuziei între cetăţenie şi etnie. Se pace că lumea largă a început să facă diferenţa. Nu şi oficialităţile, care o păstrează ca armă politică. Azi stăm, însă, şi mai rău, deoarece lumea largă tinde să ne confunde cu politicienii. Ce a văzut lumea la politicienii români? Cel mai evident a fost Adrian Severin. Prins cu mâna în sac, omul urlă că el avea mâna în afara sacului, pe care îl mângâia. Deci, minte. Ceilalţi europarlamentari şi-au dat demisia, salvându-şi cât de cât demnitatea. Severin ţine cu dinţii de minciună. Deci, nu are demnitate. Adrian Năstase, ajuns în situaţia de a-şi plăti excesele, în loc să aibă demnitatea de a intra cu fruntea sus în puşcărie, înscenează un penibil spectacol pseudosuicidar, încercând să mintă justiţia. Deci, minciună şi lipsă de demnitate. Fusese prim-ministru, dar la alegerile prezidenţiale a fost alesul a cca. 8 milioane de români, care au ales ce au crezut că le seamănă. Alt fost prim-ministru (Tăriceanu) spusese într-un context că va demisiona, iar când  a venit vremea nu a demisionat. Un şef de partid şi preşedinte interimar: "Dacă nu se validează referendumul, demisionez". Când vine vremea, o suceşte ca la Ploieşti. Premierul: "Dacă C.C. ... voi coabita". După: "Nu putem coabita". Băsescu spusese: "Dacă Parlamentul votează împotriva mea, voi demisiona!". A fost alesul celeilalte jumătăţi de români. Etc., etc. Am dat doar câteva exemple. Ambasadele străine observă şi raportează. Ziariştii străini observă şi scriu. Străinii discută între ei. Ce credibilitate avem? De unde se împute peştele? Să trecem la alte aspecte care siderează lumea democratică. Iliescu, un nume influent în societatea românească, acuză justiţia că verifică legalitatea unor fapte, adică nu înţelege că democraţia înseamnă şi separarea puterilor în stat. După el, mulţimi de încrâncenaţi reiau refrenul antidemocratic. O întreagă jumătate politică a ţării strigă: "7 milioane, 8 milioane", neînţelegând sau nevrând să înţeleagă faptul că în legea democraţiei nu numărul, ci procentul este cel care dictează. Dacă opt milioane înseamnă 50% minus un om, înseamnă că eşti în minoritate, iar minoritatea se supune majorităţii în democraţie. Când minoritatea dictează majorităţii, se cheamă dictatură. Deci nu se înţelege ce este democraţia. Atunci când se analizează o eventuală fraudă, reacţia este pur şi simplu stupefiantă. Ca şi în cazul unei crime, nu te preocupă crima în sine, ci „cine a avut curajul să dezvăluie crima." Deci, tendinţa de manipulare prin falsificare logică. La referendum populaţia a fost presată. Unii: "duceţi-vă", alţii: "nu vă duceţi". Incorecte au fost ambele versiuni. Deci, incorectitudine. În toată această bătălie interesul public nici nu a existat. Îi interesează doar cine călăreşte ţara. Nu este vorba de toate discursurile de instituţii, ci de oameni. Nu preşedinţia contează în ochii lor, ci Băsescu ori Antonescu. În democraţie contează instituţiile. În barbarie, oamenii. Dacă vom pretinde să le spunem străinilor ce să creadă despre noi, atunci suntem fraieri. Cel mai penibil aspect dintre toate a fost însă drumurile ambelor tabere şi scrisorile pe care le-au trimis "curţii-sultanului", la Bruxelles. Nici o conducere politică din lume nu a procedat cu atâta lipsă de demnitate. Aceste demersuri apar şi în ochii lumii largi, ca o bătălie între două tabere de copii tâmpiţi. Ce pot crede străinii despre noi? Eu doar am spicuit din toate cele ce ne fac să ne fie ruşine că avem asemenea conducători. Necazul este pe termen lung, acela de a fi cu toţii confundaţi ca fel de a fi cu actuala clasă politică. Al doilea necaz este că populaţia se lasă antrenată în mitocănia încrâncenării politice. Faptul că ne mint în mod ordinar este acela că nu vor să coopereze pentru binele populaţiei şi pentru imaginea poporului român, ci continuă să se scuipe şi să se bată pe spinarea noastră.