De multe ori, oamenii îşi pun problema sensului lor pe această lume. Orice fiinţă, cât de cât conştientă de sine, intră la anumite intervale într-o fază de dubiu propriu. Unii îşi refac legăturile rupte şi îşi reanimă vechiul sens, alţii îşi dau noi determinaţii. Acelaşi proces ar putea cuprinde şi o colectivitate. O societate, o ţară trebuie să aibă şi ele un rost al lor, un proiect, un ceva pentru care prezentul se scurge cu sens înainte.

Dacă am cerceta vreun sens al ţării noastre în acest moment, am risca să fim pândiţi de un vid imens. Care e de fapt traiectoria acestei ţări? Atâta timp cât erau în faţă aderarea la NATO şi UE, existau nişte determinaţii exterioare care ne-ar fi putut crea şi un sens lăuntric colectiv. Dar toate acestea, dacă rămân doar nişte puncte bifate pe o agendă, fără alte consecinţe, nu reprezintă niciun proiect autentic. În continuarea acestui scenariu, nici aderarea la Spaţiul Schengen nu poate însemna mai mult. Şi când nu va mai fi la ce să aderăm, ne vom pierde până şi iluzia unui proiect. Pentru că în interior România arată ca o ţară lipsită de orice noimă. În afară de a face bilanţul disfuncţionalităţilor, România nu mai bifează nimic. Auzim că românii au confundat în ultimii ani hotelurile cu spitalele, şi asta o spune ministrul Sănătăţii. Între timp, Olanda vrea să restricţioneze accesul pe piaţa muncii pentru România şi Bulgaria. Deci, nu suntem consideraţi membri UE, deşi am aderat în 2007. Cam aceasta este imaginea noastră reală. La nivel de cultură statul român e incapabil să-şi recupereze marii autori. Cioran, care e cel mai realizat scriitor român în plan universal, nu reprezintă nicio miză pentru un stat centrat doar pe propria corupţie. Totul continuă cu atmosfera irespirabilă a spaţiului mediatic, unde toţi netalentaţii stimulaţi generos pentru fonfleuri şi fanfaronade îşi fac tumbele de seară în văzul tot mai înceţoşat al oamenilor. În planul vieţii obişnuite, se înmulţesc crimele, bolile psihice, iar culmea paraginii, garduri din cimitir se desprind, omorând bătrâni, ca într-o lăcomie a pământului ce se vrea îngrăşat cu tot mai mulţi morţi. Şoselele sunt gropi de înmormântare pentru şoferi, gardurile, clădirile, conductele, toate se surpă. Indiferenţa şi autismul egoist delăsător se vor plăti treptat la nivel colectiv. Peste tot acest peisaj sinistru mai aflăm din dezvăluirile wikileaks că liderii de azi, care trag cetăţenii de urechi că vor doar să fie asistaţi şi că nu muncesc, fiind chipurile ei vinovaţi pentru criză, ocoleau cu bună ştiinţă informaţiile despre criză pentru a se juca cu disperarea profesorilor prin mituiri electorale. Însă, peste toate, o lopată de ţărână se aşterne, vorba poetului, dar până atunci trăim o perioadă a lipsei de sens istoric al acestei ţări, nu mai avem nici revoluţii de făcut, nici aderări prea multe, suntem o ţară fără direcţie, fără scop. Discursurile despre modernizarea României ne vor ţine treji până la Apocalipsă. Măcar de-am fi apocaliptici şi tot am avea un sens. Aşa, trăim ca o ţară care nici măcar nu vede un sens în a protesta, în a demonstra petru a-şi răzbuna umilinţa şi demnitatea frântă. Până şi în faţa protestului colectiv rămânem abulici, preferând eterna noastră ipostază, de campioni ai oripilării ipocrite.