De 92 de ani, pentru români, începutul Sărbătorilor de Iarnă înseamnă mult mai mult decât atât, înseamnă, în primul rând, realizarea României Mari, un vis la care au concurat câteva generaţii de înaintaşi.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, se împlinea un deziderat urmărit cu consecvenţă de românii transilvăneni şi însemna închiderea unui cerc început la sfârşitul lunii martie, acelaşi an, la Chişinău. Acolo, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea 103 moldoveni (români), 13 ucraineni, şapte ruşi, şase evrei, cinci găgăuzi, doi nemţi, un polonez şi un armean (în total, 138 de membri), a decis cu o largă majoritate de voturi unirea Basarabiei cu Ţara-mamă. După Chişinău, a urmat Cernăuţiul, unde, la data de 15/28 noiembrie 1918, a fost convocat un Congres general al Bucovinei, la care au participat reprezentanţi ai românilor şi ai tuturor etniilor din această provincie. Ei au proclamat, cu majoritatea voturilor exprimate, unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. România Mare a fost un stat omogen, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei era românească. Conform recensământului din 1930, 72% din populaţie erau români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,3% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi, croaţi, sloveni, 0,3% polonezi, 0,1% tătari, 0,1% greci, 0,4% altele. Realizarea României Mari a însemnat, în multe cazuri, concretizarea unor eforturi serioase depuse de autorităţi, în vederea menţinerii unui echilibru la nivelul comunităţilor trăitoare între hotarele ţării. În cele mai multe cazuri, acest fapt a devenit unul cotidian, majoritatea românească trăind în armonie cu întregul ansamblu al minorităţilor naţionale. De altfel, toate actele Unirii, atât de la Alba Iulia, cât şi de la Chişinău şi Cernăuţi, stipulau această realitate, la fel şi Constituţia din 1923. În România interbelică, fără a absolutiza, însă, această afirmaţie, practic, nu au existat probleme majore sub aspectul libertăţilor minoritare. Sigur că situaţia s-a complicat după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când derapajele de la democraţie au fost prezente nu numai în România, ci şi în întreaga Europă. Ba chiar se poate spune că România a fost printre ultimele state de pe bătrânul continent, în care majoritatea componentelor sistemului democratic, inclusiv cele referitoare la libertăţile cetăţeneşti, şi-au dat obştescul sfârşit. Desigur că perioada a fost extrem de complicată şi nu putem omite excesele venite din toate părţile, explicabile prin cuprinderea spaţiului românesc în arealul conflagraţiei mondiale. Au avut de suferit atunci deopotrivă români, evrei, maghiari, germani şi alte naţionalităţi. Imperiul sovietic a "reglat", prin constrângere, raporturile interetnice, astfel că, în spatele Cortinei de Fier, această chestiune nu era recunoscută la nivel oficial. Revenirea la valorile democratice după căderea comunismului însemna şi o întoarcere la momentul decembrie 1918, în care tuturor cetăţenilor României le erau asigurate condiţii propice de dezvoltare. Dialogul minoritate-majoritate devine tot mai fluent, odată cu trecerea anilor, mai ales după integrarea României în Uniunea Europeană, când sunt stabilite noi standarde din acest punct de vedere. Comunităţile etnice au avut şi au, la nivelul micii istorii, un dialog fertil şi eficace. Au existat, însă, câteva excepţii pe durata celor două decenii trecute de la căderea regimului comunist. Ele demonstrează faptul că nu toată lumea îşi respectă aproapele sau menajează sensibilităţile celuilalt, fie ele culturale, politice, naţionale. Exemple recente de genul celor petrecute la Budapesta, unde Institutul Cultural Român din capitala Ungariei a fost împiedicat să aniverseze Ziua Naţională a României, sau tentative de genul schimbării denumirii unor străzi cu nume româneşti din Miercurea Ciuc, precum Mihai Eminescu şi Tudor Vladimirescu, cu nume maghiare: Attila, respectiv Tisza Istvan, nu fac decât să dovedească persistenţa unor anacronisme. Faptul că în România drapelul roşu-alb-verde este arborat fără probleme la diverse momente aniversare face cu atât mai puţin explicabil gestul autorităţilor de la Budapesta, care nu au răspuns cu acceaşi complezenţă doleanţelor comunităţii româneşti din ţara vecină. În acest timp, chiar dacă, totuşi, Miercurea Ciuc şi Harghita se află în inima României, Mihai Eminescu reprezintă o valoare naţională şi universală deopotrivă, care ar trebui asumată şi de cei care au decis eliminarea numelui acestei străzi - membrii Consiliului Local Miercurea Ciuc şi primarul oraşului Miercurea Ciuc.

Cu siguranţă, aceştia au auzit de poetul Mihai Eminescu. Asta în condiţiile în care, în mod obligatoriu, desigur, manualele şcolare din Miercurea Ciuc şi judeţul Harghita, la fel ca acelea din întreaga Românie, conţin, pentru ciclul gimnazial şi liceal, măcar o poezie aparţinând marelui poet. Sau cele de acolo nu?