Istoriografia românească discută despre Tratatul de la Trianon din perspectiva unui act prin care s-a făcut dreptate românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar, care tindeau de multă vreme la unirea cu România. Evenimentul în sine a consfinţit decizia populaţiei româneşti din Transilvania, majoritară din punct de vedere numeric, exprimată prin plebiscitul din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

În urma acestuia, cei mai mulţi dintre românii din fosta Austro-Ungarie au intrat în componenţa statului român. Un număr de români a rămas, însă, în afara graniţelor României, între care şi cei din Ungaria. Pentru aceştia Tratatul de Pace de la Trianon are alte semnificaţii. În Ungaria, înainte de 1990, cercetătorii români au evitat să trateze subiectul, tocmai din cauza sensibilităţii acestuia, cel care ar fi scris despre el îşi putea crea probleme. După 1990, tema a încetat să mai fie tabu şi mai mulţi autori au început să abordeze chestiunea Trianonului. În general, toate studiile cercetătorilor români din Ungaria consemnează consecinţele lui pozitive pentru blocul românesc din Transilvania, semnalând în egală măsură declinul comunităţilor româneşti rămase în Ungaria. Ideea-forţă care străbate scrierile lor este aceea că după 1920 românii din Ungaria au pornit pe drumul dispariţiei lor ca etnie. Consideraţii mai blânde, de genul „populaţia română din Ungaria a trăit începând cu 1920 în condiţii nefavorabile pentru păstrarea identităţii naţionale" se alătură altora mai tranşante, care reclamă pur şi simplu intensificarea unei politici programate de asimilare forţată a acestei comunităţi, politică începută mult mai devreme. În opinia lui Gheorghe Petruşan, Trianonul a însemnat pentru românii din Ungaria o „tragedie naţională". Acelaşi cercetător revine asupra subiectului în 1999 şi, privind retrospectiv, subliniază că „dificultăţile de azi ale românilor din ţara noastră (n.n. - Ungaria) se explică, în esenţă, prin acest eveniment de cotitură, care i-a izolat de comunitatea naţională română...". Pentru regretatul profesor Mihai Cozma, din Seghedin, Trianonul înseamnă intrarea românilor din Ungaria într-o epocă nouă. "Surprinsă total dezorganizată, fără nicio structură instituţională minoritară, comunitatea românească a evoluat în condiţii dificile pentru ea, ceea ce a condus la situaţia în care se află astăzi, a unei comunităţi pe cale de dispariţie", spunea Mihai Cozma. În Ungaria interbelică n-au fost create nici măcar premisele unei organizări a românilor, iar cele de după 1948 au fost controlate de autorităţile vremii, spune Mihai Cozma. Chiar dacă după 1989 lucrurile păreau să se fi schimbat, românii putându-se organiza în structuri voluntare, viaţa românească din Ungaria a mai păstrat încă elementele stilului înstrăinat de după 1920, apreciază acelaşi Mihai Cozma. La rândul său, Teodor Misaroş, fostul vicar episcopal al Vicariatului Ortodox Român din Ungaria, analizând soarta parohiilor ortodoxe din Ungaria după Trianon, spunea că acestea au ajuns în foarte scurt timp într-o stare deplorabilă, "fără păstori sufleteşti şi fără învăţători". Rupţi de ortodoxia românească, spune acesta, aceste comunităţi au devenit din ce în ce mai vulnerabile în faţa cultelor neoprotestante, care au găsit aici teren propice de desfăşurare. Într-un studiu consacrat special Trianonului, Gheorghe Petruşan face trimitere la permanentele dispute istoriografice româno-maghiare pe marginea definirii momentului Trianon 1920. Acesta este de acord că dacă „pentru unguri înseamnă mutilarea Ungariei istorice întemeiate de regele Sf. Ştefan, pentru români înseamnă îndeplinirea unui ideal naţional urmărit de mult timp". Tratatul de pace de la Trianon trebuie privit prin prisma epocii în care a fost realizat, epocă în care popoarele şi-au ales singure destinul, îşi încheie consideraţiile profesorul Gheorghe Petruşan.

Aproape în totalitatea lor, scrierile românilor din Ungaria conţin nuanţe care apreciază negativ rămânerea comunităţii din care fac parte în afara statului naţional român constituit la 1918.