În tot acest context de instabilitate, doar seceta şi secuii îşi văd de treabă. Ultimii ne anunţă prin vocea parlamentarului maghiar Kőszegi Zoltan, că în patru, cinci ani vor obţine autonomia. "Dacă în patru - cinci ani nu vom reuşi să obţinem autonomia Ţinutului Secuiesc înseamnă că nu suntem capabili." Tenacitatea forţelor extremiste maghiare nu e de neglijat, însă noi părem a fi feriţi la gândul că suntem în Uniunea Europeană, astfel că nu vom fi lăsaţi pradă enclavizării.

Acest factor de protecţie european chiar există. Dar e interesant cum relaţia noastră faţă de UE denotă oportunismul cel mai cras cu putinţă. Cât timp putem trage foloase e bine, în rest dacă vine "Bruxelles-ul ăsta", cum zice şmecherul de Românica, să ne deranjeze potlogăriile noastre politice, atunci vorbim de Înalta Poartă, de oprimare, jucăm rolul fecioarei violate. Legat de Înalta Poartă, doar nişte români cu obrazul gros pot echivala UE cu Imperiul Otoman sau cu alte puteri care ne-au cotropit şi ne-au siluit ca popor. A echivala întunericul istoriei cu o construcţie politică, care are imperfecţiunile ei, dar care nu ne-a obligat să aderăm şi care în mod normal ne-ar garanta asimilarea valorilor democratice, denotă situarea pe lângă concernul european de care dăm dovadă. E tot atât de adevărat că momentul politic pe care îl traversăm a dezvăluit că în spatele fardului democratic din ultimii ani stă un şancru bolnav, nevindecat, care ne arată nivelul scăzut de evoluţie democratică. În acest sens, este perfect adecvată constatarea celor de la Financial Times cum că nu ajung tomuri întregi de legi europene pentru ca, peste noapte, o ţară încă impregnată de miasmele sulfuroase ale vechiului sistem, să devină o democraţie viabilă. Concluzia analizei din Financial Times, pe marginea ultimelor evenimente din România, este mai mult decât elocventă: "Unele foste state din blocul estic continuă să se lupte cu demonii din perioada comunistă". Şi într-adevăr, chiar dacă o bună parte din legislaţia europeană este transferată şi în plan intern, asta nu rezolvă problema. În afară de legi europene şi de exerciţiul votului, care poate fi folosit şi-n scopuri nedemocratice, nu avem nici mentalitatea şi nici voinţa de a depăşi barierele care ne separă de lumea civilizată. Există chiar o rezistenţă, o opoziţie la procesul de europenizare, în virtutea unui naţionalism ieftin. Sigur, nu trebuie privit spre specimene gen colonelul Dogaru, care cu tot grotescul lor, rămân în zona cascadorilor râsului. Nici măcar colonei cu carismă, a la America Latină, nu putem produce, ci doar un Peneş Curcanul, care pare mereu venit după o ţuică cu rezerviştii săi, unde a pus ţara la cale. Acest tip de personaje se află la apus, din fericire, sunt la ultimul cântec de lebădă, care e mai degrabă un orăcăit de broscoi. Dar grav rămâne faptul că, din punct de vedere instituţional, suntem mai aproape de Mexic, decât de Bruxelles. Iar ultima instanţă democratică, arbitrul suprem, Curtea Constituţională, ilustrează perfect acest fapt. Faptul că judecătorii Curţii au păreri de cafenea prin presă, despre Referendum, e ceva complet lipsit de deontologie, ca să nu mai vorbim de decizia iresponsabilă de-a amâna cu o lună verdictul. Sigur că presiunile sunt enorme asupra judecătorilor, dar şi acest fapt, cumulat cu întregul circ, arată că această Curte Constituţională e o instituţie preluată formal şi nimic mai mult. Valabil şi pentru restul instituţiilor. Prin urmare, seceta democraţiei continuă...