Alegerile locale aduc cu sine situaţii şi personaje care nu mai frapează pe nimeni. Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj candidează din nou din partea USL. A fost ofiţer de securitate între 87 şi 89. E doar un exemplu de "continuitate" cum ar veni.

Sunt o grămadă de împăraţi locali, care sunt în funcţii de douăzeci de ani. Tiberiu Marc e doar din 2004, dar mai are timp să îmbătrânească într-un scaun public. Mai grav e că şi cei care au colaborat şi au verdictul primit, pot candida în continuare, vezi Dan Voiculescu, dar şi alţii. La fel cei cu dosare penale, e plin Parlamentul României de aleşi cu probleme în justiţie. Nu există nicio piedică regulamentară, şi probabil că nici nu va fi. Totul este efectul unor legi făcute de politicieni pentru ei, nu pentru cei pe care îi conduc. Pe lângă introducerea interdicţiei de-a candida a celor pătaţi, s-ar putea măcar prin limitarea la două mandate, atât la primari, preşedinţi de consilii, cât şi la parlamentari, înnoi clasa politică, nu neapărat schimba în bine, asta n-o poate garanta niciun sistem, dar măcar nu s-ar mai da posibilitatea dezvoltării acestor dinozauri. Însă e greu de făcut ceva în acest sens, pentru că toţi aceştia candidează între ei. Noi doar le vom nota biografia, pe sistemul, vă ştim, dar nu vă putem face nimic. Fostul premier MRU anunţă crearea unui pol de dreapta. Un ONG intitulat Iniţiativa Civică de Centru - Dreapta. În consecinţă, deputatul PDL, Cezar Preda, a reacţionat prompt: "Această până la urmă imixtiune sau bulversare a partidului meu prin construcţii de dreapta, paralele cu dreapta sau centru-dreapta, pe care o reprezintă partidul meu nu ajută, nu limpezeşte". E adevărat, dar tot pdl-iştii l-au lăsat din braţe, fiindcă-l simţeau străin de ei. Dincolo de spaima pdl-iştilor de-a fi sabotaţi de o formaţiune din aceeaşi grupă de sânge politic, devine hilară deja, tentativa lui MRU de-a se impune ca lider politic. Nu are deloc date pentru aşa ceva, dar nu e primul caz de personaj care nu-şi acceptă condiţia, în virtutea faptului că are ambiţii. În cazul său, ieşirea la rampă s-ar putea să-i fi făcut mai mult rău. De întors în lumea penumbrelor nu-i mai vine, după ce a dat de reflectoare, iar plus de asta se simte dator cu o revanşă. Dar însuşi faptul că şi acum, după câteva luni de la anunţarea gestaţiei politice, se vorbeşte tot în termeni de laborator, de un pol, de-o platformă, ONG, iarăşi pe linia societăţii civile şi a civismului, din start avem în faţă mai degrabă un proiect politic academic. Un adevărat lider creează din prima un partid şi-l trage după el, nu stă-n preludii interminabile, cu seminarii, forumuri, dialoguri civice, care sunt bune şi ele în subsidiar, dar nu ele dau măsura unui lider. Dacă tot am vorbit de securitate, în forme mai vechi sau mai noi, merită identificat şi-un alt tip de agent, racolat de mult de misiunea culturală înaltă. Un agent cultural în toată regula, poate fi numit Gabriel Liiceanu, decorat recent de preşedintele României cu ordinul Steaua României, şi care tot recent a împlinit 70 de ani. Dincolo de controverse, dacă rezistenţa prin cultură, a fost sau n-a fost disidenţă sau dacă-i şade bine filozofului să o pornească fenomenologic la drum, cu bolizi de top, rămân faptele culturale care merită scoase în faţă. Pentru că la români există o plăcere macabră, de-a detecta nişte defecte cu care să îngropi mai apoi toate meritele şi calităţile celuilalt. În cazul lui Gabriel Liiceanu, e suficient să pomenim de crearea şi dezvoltarea în timp a unei edituri prestigioase care a redat în douăzeci de ani, multe dintre produsele culturale cenzurate înainte de 1989. Îi datorăm interviul cu Cioran, absolut fabulos, care avea toate şansele să se stingă departe de ai săi, într-o indiferenţă totală. Promovarea după 1990, a generaţiei de aur a culturii române, generaţia interbelică, se datorează în bună măsură aceleaşi edituri şi aceluiaşi om. Mai sunt cărţile sale, traduceri din Heidegger şi promovări culturale ale unor autori ce mergeau fatal spre anonimat, Mircea Ivănescu, Alexandru Dragomir. Plecat la început pe urmele culturii de tip mare, impus de Noica, Gabriel Liiceanu s-a apropiat mai apoi de stilul liber şi autentic al lui Cioran, fapt reflectat şi-n ultimele sale cărţi. Să fii tu însuţi şi să nu te laşi impresionat de ceilalţi, spunea Cioran, fidel spiritului de non contaminare. Un îndemn pe care îl dădea şi românilor în 1990. Suntem departe de aşa ceva, rămânem doar cu câteva exemple, în rest, spiritul de turmă, adaptabilitatea ieftină, cameleonismul, rămân unele dintre tarele noastre principale.