Instanţa bunului simţ Lucru foarte adevărat că şi medicii ajung să fie bolnavi, cu diverse afecţiuni, îndeobşte cronice, perfide, neplăcute, adesea greu de tratat sau mai bine zis greu de ţinut în frâu, pe linia de plutire. Fac şi eu parte din această tagmă a medicilor bolnavi, cred că puţini se pot bucura de o sănătate perfectă, când ajung la vârsta pensionării. Mă aflam într-o zi în sala de aşteptare a unui medic specialist, unde fiecare îşi aştepta rândul, majoritatea eram persoane în vârstă, dar erau şi mai tineri. Nimeni nu dădea semne că ar vrea să intre în faţa celuilalt, când apare un tânăr neliniştit cu casetofonul în buzunar şi căştile în ureche, care a început să bată la toate uşile cabinetelor medicale, în care însă nu era nimeni. La cabinetul la care aşteptam (eram ultima persoană care urma să intre), fără să aştepte încuviinţarea mea, "tânărul neliniştit" a intrat, spunându-mi peste umăr că el stă doar cinci minute. A stat mai mult de o jumătate de oră. O doamnă care aştepta la cabinetul de vizavi, revoltată de atitudinea tânărului, m-a întrebat de ce i-am permis să intre, cu atât mai mult că eram singura persoană care mai aştepta şi, oricum, eram mai în vârstă? Între timp, am stat de vorbă cu tânăra doamnă, care mi-a spus că tânărul cu pricina este medic şi este reprezentantul unei firme de medicamente. I-am răspuns că şi eu sunt medic şi m-am prezentat. Tânăra doamnă era şi dânsa medic şi, la auzul numelui meu, mi-a spus că a fost colegă de şcoală cu unul din băieţii mei şi că şi-l aminteşte ca pe un copil cuminte, manierat şi cu mult bun simţ.Vă daţi seama ce bucurie mi-au produs cuvintele tinerei doamne, care şi-a amintit că în urmă cu 25-30 de ani a avut un asemenea coleg. De altfel, până în prezent, am auzit numai lucruri frumoase despre copiii mei, ne-am străduit să le dăm o bună educaţie şi suntem mândri de ei, de realizările lor atât în plan profesional, familial şi social. L-am întrebat la ieşirea din cabinet pe tânăr dacă a rezolvat "multe" prin faptul că a intrat în faţa mea, eu într-adevăr aş fi stat doar cinci minute. A ridicat impasibil din umeri, continuându-şi nestingherit drumul cu muzica în ureche. M-am gândit atunci cu compasiune la mama acestui băiat, care nu va avea niciodată bucuria de a auzi cuvinte de laudă privitoare la adresa fiului său. Şi ca dânsa, din păcate, mai sunt multe mame care nu pun bază pe educaţia copilului în primii ani de viaţă, de care depinde existenţa lui ca OM. Cei şapte ani de-acasă, o dată irosiţi, nu-i mai recuperezi, oricâte facultăţi şi masterate ai avea".