A fost o oarecare modă a regionalismului cu ceva vreme în urmă. Cred că era un fel de compensație a naționalismului compromis de prea multă uzanță. Era (și mai este) mai firesc să te declari ardelean, moldovean sau muntean decât român, ultimul fiind un indiciu prea general, când vorbim între noi. Identitatea regională arată mai bine specificul. Problema e însă de importanță mai largă, cu conotații politice. Europa însăși s-a definit într-o primă fază de constituire a Uniunii ca o Europă a regiunilor, pentru ca ulterior să fie promovată formula de Europă a națiunilor. Acum suntem într-o fază de ambiguitate. Uniunea Europeană nu promovează oficial, din câte mi se pare, nici una dintre cele două autodefiniri. Evident că sunt lucruri diferite regionalismul european și regionalismul național. Anumite preferințe indică menajarea unor sensibilități. Ungurii spun că vin în Transilvania sau în Ardeal, nu în România. Noi ne facem uneori vacanța în Antalia, nu în Turcia.

Preocuparea pentru cultura unei zone e veche. Ea vine pe fondul istoric al unei realități. Teritoriul național e alcătuit din provincii, care au o istorie mai veche decât statul național. România ca stat există din 1859, dar Moldova, Țara Românească și Ardealul sunt mai vechi ca istorie și organizare. Există în Vest chiar zone mai mici care își revendică identitatea și istoria separată, cum sunt Banatul, Crișana și Maramureșul. De la împărțirea pe județe, în 1968, după cea pe regiuni, au apărut unități admnistrative mai mici, care și-au revendicat identitatea. Despre Bihor, ca zonă decupată din Crișana (definită geografic ca Țara Crișurilor), se discută mai mult din 1968 încoace, ca derivat din Munții Bihorului, parte a Munților Apuseni.

Regionalismul are, prin firea lucrurilor, un sens mărginit, pentru că reprezintă un anumit loc, o anumită geografie, nu o filosofie. Regionalismele nu se deosebesc unul de altul la modul metafizic, ci fizic și etnografic. Nu există un sens bihorean al ființei și e ridicol să-l cauți prin comparație cu unul bănățean sau maramureșean. În schimb, există un sens bihorean al existenței, reflectat într-un mod specific de a trăi, cuprins în obiceiuri, alimentație, îmbrăcăminte, vorbire, comportament social. Viața cotidiană e diferită de la o regiune la alta și aceasta se întâmplă numai în mediile tradiționale, rurale, care mai conservă ceva din viața de altădată. Dar, spiritual, care e deosebirea? Se deosebesc folclorul, poezia populară, dar nu poezia cultă. Gheorghe Pituț contează ca poet român, nu ca poet bihorean. Din punctul de vedere al marii culturi, regionalismul nu înseamnă nimic altceva decât o informație despre originea unui scriitor.

Ce înseamnă să fii bihorean? Cel mai bine precizează dicționarul explicativ din 1998: „persoană născută și crescută în județul Bihor”. Ulterior, în 2009, definiția s-a relaxat: „persoană originară sau locuitor din județul Bihor”. Dacă analizăm diferențele dintre cele două definiții, deducem două accepții. Prima, accepția tare, indică faptul că bihorean ești nu doar dacă te-ai născut aici, ci dacă ai și trăit (ai crescut) în spiritul locului, ceea ce înseamnă asimilarea unor tradiții, a unui specific etnografic; pe de altă parte, dacă ai venit aici din alte părți, nu poți fi considerat bihorean decât, eventual, dacă ai recuperat, te-ai format în spiritul valorilor locale, pe care ți le-ai asumat. A doua accepție e una slabă: orice locuitor actual al județului Bihor e bihorean. Distingem între prima accepție, plină, culturală, și a doua accepție, formală, administrativă.

A fi bihorean înseamnă să aparții locului, să practici obiceiurile comunității locale, să-ți asumi particularitățile etnografice (portul, dansul, sărbătorile, alimentația), să vorbești graiul local și să te integrezi în viața de aici. Nu e de ajuns că te-ai născut aici, dacă ai plecat în altă parte și ți-ai uitat originea, după cum nu e suficient, venit de aiurea, să trăiești aici o anumită perioadă. „Mă cunosc că-s bihoreană”, melodia cântată și consacrată de Viorica Flintașu, ar putea fi considerată imnul nostru. Floricile și alți cântăreți locali promovează folclorul autentic, care vibrează în inimile adepților. Bihoreni adevărați, crescuți în spiritul locului, sunt astăzi din ce în ce mai puțini, pierduți prin sate, pentru că viața modernă ne-a omogenizat, ne-a îndepărtat unii de alții și ne-a rupt din specificul locului.

Aceste considerații sunt valabile pentru bihoreanul tradițional, în domeniul culturii populare. Bihoreanul modern are mai puține semne distinctive, are mai degrabă nostalgii pentru tradiții în care se recunoaște simbolic, fără atracția specificului local. Cultura modernă (literatura, pictura, muzica) nu poate opera cu asemenea coloraturi decât ca elemente de contrast, într-o configurație națională și universală. Faptul că Eugeniu Sperantia, Ana Blandiana, Dumitru Radu Popescu, Mircea Malița, Mircea Zaciu, Marius Sala, Gheorghe Grigurcu au tangențe cu Bihorul e o simplă informație și nu dă ceva definitoriu pentru personalitatea lor. Marii eseiști Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu au dat o perioadă de glorie revistei Familia în anii 1965-1975, dar nu sunt bihoreni. În schimb, Iosif Vulcan și Teodor Neș sau Alexandru Andrițoiu și Mircea Bradu nu doar că au o amprentă bihoreană a operei, dar sunt și semnificativi pentru întemeierea unor instituții culturale locale. În această zonă, discuțiile sunt fructuoase, dacă sunt desprinse de un localism strict. Istorici cum sunt Viorel Faur, Mihai Drecin și Ion Zainea au și ei un cuvânt de spus. Se cunosc prea bine bilanțurile culturale făcute de Teodor Neș pentru intervalul 1848-1918 sau de Stelian Vasilescu și Constantin Butișcă, mai recent, alcătuind dicționare cuprinzătoare pentru bihoreni de ieri și de azi.

Un istoric literar clujean, Mircea Popa, originar din Bihor, născut la Lazuri de Beiuș, stăruie în prezentarea detaliată a personalităților bihorene, în volumul Repere bihorene (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020), după alte volume asemănătoare: Pagini bihorene (2003) și De la Samuil Vulcan la Iosif Vulcan (2018). De astă dată, alege din tradiția istorică mai veche pe Samuil Vulcan, Iosif Vulcan și M. G. Samarineanu, pentru a se opri la figurile reprezentative postbelice: Mircea Malița, Gabriel Țepelea, Ovidiu Drimba, Marius Sala, Eugeniu Sperantia – veritabili savanți de renume național. Se apropie de prezent cu profilurile lui Mircea Zaciu, Ioan Bradu, Iosif Pervain, Stelian Vasilescu, Mircea Curticeanu, Constantin Mălinaș, Ioan Țepelea. Insistă, cum e firesc, asupra marilor personalități ale literaturii române contemporane: D. R. Popescu, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana. Vine mai aproape de noi cu Florian Dudaș, Liviu Borcea, Valentin Chifor, Vasile Muscă, Doina Cetea, Maria Vaida, Ioan Derșidan, Ioan Moldovan, Pașcu Balaci, Dana Sala, Cătălin Șușu – realizând o panoramă vastă, cu analize lămuritoare și valorizatoare, lăsând loc altor completări necesare. Cartea se recomandă ca un „omagiu spiritual” pentru Teodor Neș, autorul excepționalei cărți Oameni din Bihor, 1848-1918 (1937). Explorările lui Mircea Popa izvorăsc din „cultul trecutului și al tradițiilor locale”, făcând dovada muncii devotate a unui istoric literar profesionist.

Imaginea unei culturi bihorene, tradiționale și moderne, se conturează astfel mai pregnant și mai convingător pentru orice regionalist mândru că e bihorean.