Psihologia actuală ne recomandă să ne manifestăm cu multă empatie, printr-un filtru cultural, într-o societate atât de agitată, divizată și antagonizată ca a noastră, în timp ce noi ne manifestăm mai natural, mai agresiv și mai direct, prin sentimente negative. Toți avem antipatii și idiosincrazii mai puternice decât simpatiile și considerăm firesc acest lucru în lupta pentru existență și pentru afirmare. Însă nu toți avem șansa sau, mai degrabă, neșansa de a ne manifesta public în sensul acestei false normalități a negativității și a delimitărilor. De fapt, ne definește nu ceea ce ne unește, ci ceea ce ne desparte. Diferențierile, nu solidaritățile, fac legea personalităților accentuate. Când este vorba de scriitori, atracțiile și respingerile dau dinamismul vieții literare.

Pare puțin verosimil ca Nicolae Manolescu să fie un critic alergic la critică. Tocmai el care a acordat cea mai mare atenție criticii într-o sinteză istoriografică de istorie a literaturii române de la origini până în prezent! Nimeni, până la istoria sa critică, nu a valorificat mai generos interpretările anterioare ale operelor rămase în patrimoniul nostru de valori. Dacă privim însă mai atent sumarul, repertoriul de nume, putem observa anumite absențe flagrante, care au un anumit precedent conflictual. Dintre criticii noștri de poezie cei mai buni (alături de Ion Pop, și el minimalizat) lipsește Marin Mincu, care a dezvoltat o contestație exagerată a unor idei manolesciene, inclusiv a paternității ideii de istorie critică. Prima intrare editorială pe piață a lui Nicolae Manolescu se datorează asocierii cu profesorul său Dumitru Micu, pentru o sinteză conjuncturală despre literatura contemporană, apărută în 1964. Era debutul editorial al tânărului critic, devenit universitar. Ulterior, cu multă ingratitudine, ucenicul își va repudia profesorul, până la a-l șterge dintre toate referințele. Mircea Iorgulescu, un critic al actualității mai implicat decât mulți alții intrați în sumarul istoriei, nu figurează în galeria de nume privilegiate. Nu extind investigația privitoare la critici, prezenți într-un număr considerabil în istoria manolesciană. În fond, selecția îi aparține autorului sintezei – și este marca sa. Nu pot, totuși, să nu evidențiez o altă absență flagrantă, datorată tot unei stări conflictuale: Paul Goma nu există, pentru că prozatorul a glosat până la exasperare despre complacerea în estetic, pe timpul dictaturii, a unei prea extinse părți din galeria scriitorilor postbelici. Nicolae Manolescu se face și el vinovat de incapacitatea de a-și asuma riscul unei opoziții reale la regimul politic opresiv – după cum acuză Paul Goma. Rezultatul e că prozatorul... nu rezistă la exigențele estetice ale criticului. Răzbunările sale sunt radicale, devastatoare, ignorând marile nedreptăți pe care le face.

Nicolae Manolescu lucrează cu prea multe antipatii și idiosincrazii, care se răsfrâng uneori nefast în activitatea sa, fie în cărți, fie în cronicile literare, fie, mai rău, în viața literară în care este implicat în mod decisiv ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România (=USR) și ca director al României literare, cea mai importantă publicație de breaslă. Conflictul cu Eugen Simion a devenit istorie. Nu știe nimeni din ce s-a iscat. Se zice că ar fi existat încă înainte de 2000 o ședință de redacție în care s-a hotărât excluderea lui Eugen Simion dintre colaboratori. Știm cui i-a convenit îndepărtarea unui rival. Au urmat la România literară condusă de Nicolae Manolescu despărțiri succesive de mai mulți critici. Printre primii plecați, din câte îmi amintesc, a fost criticul de artă Pavel Șușară. Cele mai răsunătoare despărțiri au fost de cronicarii literari Cosmin Ciotloș (cu zece ani de activitate) și, mai recent, de Daniel Cristea-Enache, tocmai când își formaseră o autoritate și un prestigiu. Ioana Pârvulescu, cu rubrică săptămânală mai mulți ani, s-a retras, probabil, pentru a scrie proză. De ce nu a rezistat Dan C. Mihăilescu, care, cu farmecul lui publicistic, începuse o rubrică despre viața literară? De ce nu i s-a acordat niciodată în momentele de criză (și au fost multe) cronica literară lui Alex Ștefănescu? A fost o mare pierdere plecarea Rodicăi Zafiu de la cea mai bună cronică a limbii române, ofensată după ce nu i s-a acceptat să scrie despre plagiatul lui Victor Ponta. Bilanțul este întristător pentru o Românie literară din ce în ce mai sărăcită. Cu oamenii pe care i-a pierdut dintre colaboratori (nu mai vorbesc de Cristian Teodorescu și de Dorin Tudoran, foarte buni comentatori politici), s-ar putea face o revistă alternativă, mai atractivă, mai dinamică, mai credibilă. Acum sectorul critic este susținut prioritar cu conducerile filialelor USR din teritoriu. Radu Voinescu, secretarul secției de critică și istorie literară de la București, nu se află printre agreați, din același motiv al nealinierii la ordin. Mircea Martin și Sorin Alexandrescu, colegi de Academie cu Nicolae Manolescu, preferă să publice în altă parte. Nu sunt, totuși, prea multe victimele acestor excluderi programatice?

În România literară nu sunt posibile controversele, nici măcar diferențierile pașnice de opinie, dacă ele contrazic convingerile directorului. Or, acest fapt e mortal pentru o revistă: absența confruntărilor de opinii în chiar paginile ei. Dau un singur exemplu. România literară a organizat cu câțiva ani în urmă o anchetă pentru a stabili cele mai importante o sută de cărți de poezie, proză sau critică în cei o sută de ani de la Marea Unire, deci pentru intervalul 1918-2018. Am arătat altă dată că acestea nu pot fi liste canonice, fiind prea extinse: au rezultat 300 de cărți și scriitori, considerați abuziv canonici. Las la o parte faptul că revista a interzis orice dezbatere pe acest subiect în paginile ei. Dar nu aceasta este problema de detaliu pe care vreau să o relev. Lista confirmă selecția lui Nicolae Manolescu din istoria sa, până acolo încât romanul Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade nu figurează printre cele o sută de romane reprezentative pentru un secol de literatură, pentru că în sinteza sa criticul îl consideră un roman eșuat. Mi-e imposibil să accept că 30 de critici anchetați cred același lucru. Noaptea de Sânziene, romanul lui Mircea Eliade, nu ar putea lipsi din primele zece romane din istoria literaturii române, necum din o sută. „Canonul se face, nu se discută” – decretase în mod penibil criticul în prefața la istoria sa, calchiind recomandarea fermă din regulamentul militar: ordinul se execută, nu se discută.

Toți criticii foști tineri, aflați acum în deplină maturitate, de la Paul Cernat, Andrei Terian și Bogdan Crețu la Adrian Tudurachi, Alex. Goldiș, Cosmin Borza și toată pleiada lor glorioasă, au fost descurajați să publice în România literară. Rezultatul este un tablou confuz al valorilor literare, o afectare profundă a dezbaterilor firești din critica și istoria literară. În conștiința lui Nicolae Manolescu, obsesia oltenească a întâietății și a exclusivității a învins echilibrul ardelenesc al sibianului, încrezător în pluralitatea punctelor de vedere. Tânărul Manolescu, flexibil, deschis la nou, doritor de dialog, a devenit un senior dogmatic, rigid și ursuz. E o lege biologică seculară, căreia puțini i se pot sustrage.