România literară a fost și continuă să fie cea mai importantă revistă a Uniunii Scriitorilor și așa ar trebui să rămână, dacă ar reuși să-și respecte autoexigențele. O citesc de 55 de ani, de la primul ei număr din 1968. Am învățat să umblu în câmpul literaturii române contemporane și m-am deșteptat cu ea, ca însoțitor de vreme rea, în anii mei de formare. A avut perioade foarte bune. Aș putea să desenez din memorie diagrama sentimentală a unui parcurs sinuos de la un veac la altul.

Azi, când concurența e mai acerbă și pretențiile mai mari, are tendința (poate chiar aroganța) să se considere ea însăși, cu de la sine putere, cea mai importantă publicație literară de la noi, deși asta nu mai e cert. Pierde teren, din cauza defectelor ei majore, derivate din calitățile sau obiectivele neîndeplinite, dar afișate cu mândrie – legitimă, până la un punct. E adevărat că nici timpurile nu mai sunt prielnice, nici pentru literatură, în mod special, nici pentru cultură, în general.

Nicolae Manolescu, directorul ei din 1990 încoace, o recomandă cum se cuvine prin meritele și aspirațiile ei, care, dacă sunt privite cu atenție, sunt tocmai vulnerabilitățile ei.

Revista România literară consideră (din păcate, nerealist, doar patetic) că reprezintă întreaga Românie literară, adică întreaga literatură română. Titlul și tradiția obligă. E greu, dacă nu imposibil de îndeplinit o asemenea aspirație. Ce bine ar fi să reușească, dar propriile limite nu o lasă. Contemporaneitatea e rebelă. Idiosincraziile o sabotează. Patronul are sensibilitățile lui firești, subiectivitatea păcătoasă, ca tot omul. A făcut tot posibilul să-și îndepărteze scriitori importanți, ca Nicolae Breban, Dumitru Țepeneag, Petru Popescu, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Eugen Uricaru și lista e mai lungă. Paul Goma a fost continuu minimalizat. Pe Eugen Simion l-a ironizat în mod sistematic, cât a trăit. Ana Blandiana și Gabriela Adameșteanu, revendicate acum ca o pavăză, au fost privite multă vreme cu reticență, ca urmare a conflictului politic dintre Alianța Civică și Partidul Alianței Civice. Partea de Românie literară pe care o reprezintă revista în actualitate are tendința să fie din ce în ce mai mică. Se vede bine dacă pui alături sumarul, semnatarii și valorile promovate de revista complementară Observator cultural. Parcă e altă Românie literară, în prea mare măsură ignorată, uneori chiar bagatelizată cu năduf, de revista România literară, din ce în ce mai sectară, mai conservatoare și mai îndepărtată de realitățile culturale noi. Așa a reușit să piardă încrederea, legătura și colaborările cu noua critică și istorie literară de la noi, refugiată în universități sau la alte reviste. Soluțiile pentru a recâștiga partea pierdută (poezia, proza și critica din noile generații) îi stau la îndemână. Revista Luceafărul, devenită revista pensionarilor, ar trebui să revină la menirea cu care a fost întemeiată pe vremuri: să fie revista tinerilor scriitori. Revista Viața românească ar putea deveni o revistă de critică și, mai ales, istorie literară, acreditată în bazele de date internaționale, spațiu de afirmare pentru noile tendințe în domeniul academic. E greu?

Alt mare obiectiv compromis: apărarea limbii literare. Revista a reușit să piardă rubrica de limba română a celei mai bune specialiste în domeniu: Rodica Zafiu, mutată la Dilema veche. Directorul suplinește cât poate această absență, prin observații despre tendințele limbii române actuale, dar nu e suficient.

În editorialele din revista tipărită sau în cele din revista vorbită la TVR Cultural, Nicolae Manolescu consideră că fac parte din blazonul revistei deschiderea spre dialog și cultivarea spiritului critic. Iarăși foarte discutabil! Obiective îndeplinite anemic și neconvingător. Gabriel Chifu și Mircea Mihăieș, lustragiii Maestrului, fac o figură proastă prin servilism pentru cariera lor. Și alții, la fel! Încât îmi vine să-i transmit directorului publicației îndemnul liberal: Lăsați colaboratorii să vă contrazică! Oricum, sunteți și rămâneți un reper durabil al literaturii postbelice, rezistând oricăror contestații efemere.

E trist cât e de dezorganizat (adică nevertebrat) sectorul critic într-o revistă condusă de cel mai important critic al nostru! Recenziile curg tulbure, într-un râu cu prea multe aluviuni nedorite. E nevoie de o restructurare. De ce nu-și fidelizează revista trei critici permanenți pentru poezie, proză și critică, pe lângă cronicarul generalist? De ce lasă să se desfășoare la întâmplare o critică de receptare, care ar trebui să fie mult mai serioasă și mai bine organizată? De când baza de informare a devenit mormanul cărților primite la redacție? Sectorul de critică nu are priorități, cărți-eveniment, înafara autorilor din imediata apropiere, clienții stabilimentului? Câte o mediocritate e glorificată, poate involuntar, în cronici sau recenzii repetate și colaborări exagerate ca frecvență. Titularul cronicii literare trebuie să se resemneze, din câte se observă cu ochiul liber de la distanță, să fie un critic de casă, altfel trebuie să plece, cum s-a întâmplat cu Cosmin Ciotloș sau Daniel Cristea-Enache. Independența criticului e o himeră la revistele USR. Deocamdată, Răzvan Voncu e un ucenic ascultător. Se vede cât de scurt îi e poivanul. Comoditatea lecturii îl determină să ignore prozatorii importanți (Matei Vișniec, Stelian Tănase, Doina Ruști, Simona Antonescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cristian Teodorescu, Cristian Fulaș, Mihai Radu și alții), în favoarea poeților, unii – figuri palide puse degeaba în vitrină.

Independența de opinie e un vis urât la România literară. Spiritul critic e taxat repede ca eretic. Vorbesc din proprie experiență. Dintr-un colaborator onest și un opinent liber (am publicat acolo câteva sute de articole!) am fost transformat într-un dușman, rol pe care încerc să-l joc cu umor și detașare. Am fost pictat ca un personaj negativ, cel mai hulit în ultimele decenii. Înverșunarea, crisparea, mânia sectară nu au leac. Privesc cu amuzament spectacolul penibil al detractorilor mei, care se întrec în calomnii și invenții. Un mitoman, purtătorul celei mai înguste frunți de poet, alintat sub renumele de Helvig, a devenit informatorul creditat pentru minciunile de la Oradea, recompensat cu o indemnizație de merit. E uimitor cât de mult le plac unora prostiile unui complexat, un analfabet moral, considerate curiozități sau secrete de serviciu. Am dezvăluit intriga, mobilurile și intriganții în volumul meu de publicistică din 2022 Pe ce lume trăim? Simptome. Campania de defăimare nu încetează. Diferențele de opinii sunt taxate drept „atacuri suburbane”. Stilul rigid-autoritarist al directorului nu favorizează dezbaterile libere. Ce facem cu criza de public? Pentru sesizarea acestei probleme, atât de evidente, am fost ponegrit sistematic și pus sub interdicție în revistele Uniunii Scriitorilor și în cele arondate. De ce nu putem purta o asemenea discuție?

Dialog? Care dialog? Cum bine scria directorul într-un editorial: dialogul e interzis, cine mai are azi deschidere spre el? De ce să dialoghezi, când e mai ușor să acuzi și să condamni? Zici că ai de a face cu „atacuri suburbane” și ai rezolvat problema, adică diferența de opinii. Controversele, polemicile lipsesc, dar cine să le poarte? Interviuri are România literară, cele inițiate de Cristian Pătrășconiu și nu știu ce s-ar face fără ele. Acestea aduc cea mai importantă modificare publicistică în sumarul revistei. Interviurile nu se pot substitui însă dialogurilor de idei. Anchetele inițiate de Gabriel Chifu, solicitând compuneri școlărești, sunt, după părerea mea, de tot hazul, deși se prind în conversație mulți participanți. Rezultatul e pe măsura provocării: baliverne! Rămân interviurile cap de afiș în fiecare număr. Dacă publicistul, un posibil Păunescu al anilor 1970, ar fi la fel de liber în alegerea scriitorilor români intervievați, ca și în cazul scriitorilor străini, revista ar avea mult de câștigat.

Mă tem că revista nu e capabilă nu doar să se reformeze, ci nici să se administreze. Apar anual din ce în ce în ce mai puține numere fizice, săptămânile fiind acoperite de numere duble. În 2022 au apărut mai puține numere fizice decât în 2021. În decembrie 2022 și-a suspendat complet activitatea, într-o perioadă de sărbători și timp liber, când ar fi fost posibil să fie căutată de cititorii eliberați de griji și predispuși la lectură. Nu știu ce va fi în 2023, dar nu se prefigurează un an prea bun. Să nu fie vorba cumva de un declin continuu. Nici aspectul grafic nu e prea plăcut. Revista are nevoie de o regândire totală a structurii, a relației cu literatura, cu colaboratorii și cu cititorii, o reformă radicală de atitudine și program, de deschidere și mobilitate electronică, de promovare a valorilor. Așa cum arată nu-l onorează pe cel mai important critic al contemporaneității.

Altă problemă: nu ar fi bine ca redacția să fie diferită de conducerea Uniunii Scriitorilor, cele două instituții, cu obiective diferite, să nu interfereze administrativ?

Mi-ar plăcea o Românie literară care să reprezinte cu adevărat literatura română actuală, care să permită libertatea de opinie, exercitarea spiritului critic, controversele și dialogul. Să fie mai flexibilă, mai receptivă și mai tolerantă. Până atunci, ne mulțumim cu ce avem. Gerontocrația literară nu permite, nu poate mai mult. Să fim optimiști: se poate și mai rău. E bine că există Observator cultural, pentru contrast și emancipare, reflectând un progresism moderat, înțelept, cealaltă față a unei actualități în continuă schimbare.

România literară ar putea fi o revistă mai bună, dacă și-ar învinge inerțiile, interpretările greșite, idiosincraziile. Am glumit. Nu poate, pentru că nici măcar nu încearcă. E bine și așa, pentru că vedem la lucru expresia unui conservatorism ofensiv, polemic, benefic, atâta vreme cât nu se confundă cu sectarismul și obtuzitatea!

Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Așa cugetam noi la cafenea. Să ne fie cu iertare! Bârfele... răutăcioșilor!