S-au înmulțit experții în prostie. Tot mai mulți exegeți analizează fenomenul. E o temă în mare vogă. Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și alți filosofi de la centru au atacat subiectul cu succes. Aici, în provincie, avem și noi specialiștii noștri regionali, care s-au ilustrat în acest domeniu ce se dovedește foarte atractiv: Florin Ardelean, Ioan F. Pop, Traian Ștef. Pentru că nu se poate lucra fără referințe, notăm că ultima noutate în materie este Psihologia prostiei, volum coordonat de Jean-François Marmion și tradus de curând la Editura Polirom.

Așa cum pe cercetătorii care au ca obiect de studiu psihicul uman îi numim psihologi, pe cei preocupați de prostie îi vom numi în mod firesc prostologi, chiar dacă nu putem evita un halou peiorativ în denumirea acestei profesii alternative, pe cale de constituire. Prostologia e o știință a viitorului (șarjez!). Prostologii se trag din filosofi, cel mai adesea. Când filosofia nu mai rentează, prostologia e o alternativă consolatoare. E uimitor ce carieră fac astăzi prostia și competența în prostie. Nasc eseuri și tratate impunătoare, la concurență cu crizele mondiale periodice, încălzirea globală și revoluțiile. Mizez că va prinde la public comedia unui fals spirit științific, centrat pe un concept vaporos și volatil cum e prostia, într-un scenariu compromis de un umor involuntar.

 

Nașterea prostologiei

Putem trăi fără proști? – se întreabă o somitate în materie. Evident că nu! Deducem, prin analogie, că nu putem trăi nici fără prostologi. E un semn bun sau e un semn rău apariția acestui nou domeniu? Depinde cum privim. E un simptom al lumii de azi. E rău că proliferează prostia. E bine că avem specialiștii necesari, chiar dacă nu ne folosesc la nimic. Ei sunt simpli observatori, nu terapeuți, pentru că prostia nu se tratează, nu i s-a găsit deocamdată leacul. Cercetări serioase au arătat că, în istoria omenirii, inteligența e în scădere continuă. Omul involuează, nu evoluează, ca o consecință a traiului într-un mediu tot mai confortabil și mai puțin solicitant pentru un răspuns imediat de adaptare. Altădată, lipsa adecvată a unei reacții la schimbarea de mediu făcea selecția naturală. Prostia ucidea. Azi, într-o lume confortabilă, proștii și deștepții supraviețuiesc în egală măsură. Ba, pe deasupra, primii sunt favorizați de legea morală a nediscriminării: toți au dreptul la viață, în egală măsură. Tocmai asta e bine pentru specialiști: că prostia e o arie protejată, un teren cu atât mai mănos cu cât e necultivat, e o resursă inepuizabilă, eternă.

Delimitarea prostiei se poate face și se face în cel puțin două feluri. Cel mai adesea, în mod obișnuit și în mod abuziv, sunt considerați proști toți cei care nu gândesc ca mine, nu votează ca mine, nu se comportă ca mine. Eu sunt termenul de referință absolut, eu decid. E un punct de vedere subiectiv, dus la extrem, practicat pe scară largă în relațiile dintre oameni. În mod obiectiv, gradul de prostie se măsoară prin raportarea la coeficientul mediu de inteligență, care e 100. Peste 100, se situează deștepții, în diverse grade. Mi se pare că a fost descoperit cel mai inteligent om din lume cu un coeficient de inteligență 260. Sub 100, măsurăm prostia, care de la 90 în jos e din ce în ce mai greu suportabilă. În realitate, nici noi, ca persoane particulare, nici prostologii, ca reprezentanți ai unei instituții imaginare, nu folosesc acest instrument de măsurare, care nu e decât un mod de a ne raporta la cifrele unui test. De fapt, prostologia nu se ocupă de cazurile particulare de proști, ci de prostie ca fenomen al naturii umane. Ca și psihologia, care livrează devierile spre domeniile înrudite (psihiatria, defectologia). Cel mai adesea vorbim despre prostie cu multă aproximație eseistică, în funcție de daunele pe care apreciem noi că le provoacă mediului social. Ca să împingă subiectul și mai mult în ceață, H.-R. Patapievici scria recent (în revista Orizont, nr. 2/februarie 2021) despre prostia inteligenței și inteligența prostiei. E un mod de a spune că ea se găsește peste tot: prostia se livrează numai în amestec cu inteligența, un cocktail universal, servit cu cele două ingrediente în proporții diferite, care îi dau întotdeauna un alt aspect.

 

O știință interdisciplinară

Specialiștii (am putea spune experții) în prostie au marea satisfacție de a o depista întotdeauna la alții. E acolo unde vrei să o găsești, pentru că poți declara prostie orice nu-ți place. Definiția prostiei nu are gen proxim și diferență specifică, așa cum ar trebui să aibă orice definiție. Ca o sferă nemărginită, ea are centrul peste tot și circumferința nicăieri. E un mod de a spune că nu are granițe. Ce domeniu de cercetare generos! Am putea-o defini simplu ca un deficit de inteligență, dar nu știm de la cât în jos sub 100, pentru a distinge între un prostuț și un prostovan, un prostălău, un prost cu carul sau un prost de-mpunge. Nu-i o speculație excesivă să considerăm că prostia, aproximată ca o nebuloasă, e un subiect inefabil. Dar ea are și o latură periculoasă, de nor radioactiv, toxic. Prostologii care o cercetează  trebuie să poarte mănuși și mască de protecție. Au laborator și bibliografie savantă. Au metode și principii. Descoperă legi de funcționare a unui mecanism complicat. Sunt cu atât mai bine pregătiți cu cât sunt filosofi la bază, capabili să vadă conexiunile în sociologie, psihologie, filologie, politică. Prostia e un domeniu interdisciplinar. Filosofii noștri, iubitori de înțelepciune în principiu, schimbă domeniul când se ocupă de prostie, devenind prostologi de prestigiu. De ce să rămână filosofi fără glorie?

Sunt multe rezultate de înfățișat, rezervate pentru o eventuală enciclopedie a prostologiei românești. Prezint numai două victorii. Cea mai recentă e exegeza lui H.-R. Patapievici despre romanul Mândrie și prejudecată, de Jane Austen, considerând cartea „un roman al prostiei” (v. revista Orizont, nr. 2/februarie 2021). Filosoful nostru, travestit în prostolog de ocazie, glosează despre personajul masculin care se îndrăgostește greșit din prostie. E o extraordinară deschidere de drumuri în interpretare, în critica literară. Prostia devine astfel un concept operațional în analiza literară – unul cu totul nou, utilizabil și în istorie sau în mitologie. La fel am putea glosa despre Antoniu și Cleopatra, despre Tristan și Isolda, despre Romeo și Julieta, ca să nu mai vorbim de Ion al lui Rebreanu și toate romanele noastre realiste și moderne. Tragismul grec sau poveștile de dragoste eșuate sunt reductibile astfel la o eroare din prostie. Se poate scrie o istorie a romanului, chiar o istorie a literaturii sau o istorie a filosofiei ca aventură a prostiei. Ce revoluție! Îmi și imaginez o serie de teze de doctorat cu titluri răsunătoare: Prostia la Platon (subiectul a mai fost abordat de Liviu Antonesei), Prostia la Homer, Prostia la Dante, Prostia la Shakespeare, Prostia la Balzac, Prostia la Flaubert și la filosofii sau prozatorii noștri, Prostia la Noica, Prostia la Patapievici – de ce nu? – pot fi variante de formulări, tot atătea câmpuri deschise.

Teoria bihoreană a prostiei

Să dăm pe scurt și un exemplu din provincia noastră, deloc săracă în prostologi. Colegul nostru, Traian Ștef, este autorul unui strălucitor eseu despre prostie, Omeneasca și ticăloasa prostie, apărut în 2019, apreciat superlativ de scriitorii de la România literară și din Consiliul Uniunii Scriitorilor, care l-au premiat și i-au dat autorului o indemnizație de merit pe viață. Valorificând o bibliografie impresionantă – Liiceanu, Pleșu, Manolescu, Lavric și alte autorități în materie – prostologul nostru ajunge la concluzia surprinzătoare că fosta doamnă premier Viorica Dăncilă ar fi o proastă (concluzie eronată, iertați frustețea constatării!). Studiul comparativ ne poate pricinui și alte revelații de acest fel, citez: „Într-un număr mai vechi din România literară (6/2007), Sorin Lavric are o cronică a ideilor despre prostia oamenilor deștepți mult mai elaborată decât a lui Nicolae Manolescu”. E o frază cu finețuri și subtilități care nu ar trebui să ne scape. Mărturisesc că mi-a plăcut ambiguitatea din pirueta involuntară despre „prostia oamenilor deștepți mult mai elaborată decât a lui Nicolae Manolescu”. Mă tem să fiu mai explicit decât a vrut autorul, pentru că prostologul nostru este considerat de către însuși Nicolae Manolescu, în glumă, un Hellvig de provincie, adică un purtător de vorbe otrăvite. Cartea lui Traian Ștef despre prostie este o victorie pe toate planurile, alături de cartea sa de antipoezie despre aventurile unui șobolan. Culmea unei cariere!

 

Spre viitor

Ideile citabile despre prostie sunt mai numeroase, cu atât mai mult dacă am lua în seamă și alte cercetări docte. O observație concluzivă se impune. Există două tipuri de profesioniști în domeniu: prostologi cu umor (gen Andrei Pleșu), foarte rari, și prostologi cu bibliografie (gen Patapievici), cei mai mulți.

Prostia e o mină de aur pentru filosofii ratați. Și în fiecare dintre noi zace sau se deșteaptă un filosof ratat, care jubilează în fața unui subiect miraculos cum e prostia. Prostologii sunt pionierii unei noi științe. Prostologia, ca și futurologia sau numerologia, deschide noi orizonturi ale cunoașterii și legitimează savanți de renume mondial. Poate nu credeți. E dreptul oricărui cititor sceptic.