Afganistanul a fost și rămâne o rană deschisă. Nu știu dacă va putea fi vindecată vreodată. Știrile ce mai răzbat de acolo sunt numai cele despre atentate. Talibanii instalați la putere au o opoziție și mai radicală decât ei. Armata americană și trupele aliate în cadrul NATO s-au retras fără glorie din Afganistan. Fără glorie, adică fără îndeplinirea unei misiuni clare. S-a spus că au realizat eradicarea terorismului. Probabil că doar l-au stopat pentru o vreme.

E și asta o realizare notabilă. Dar cu ce preț? 20 de ani de lupte și cheltuieli uriașe. Plus un efort de instaurare a unei ordini democratice. Americanii au construit acolo un nou stat și au inițiat o democrație în care și-au pus mari speranțe de stabilitate. Au instruit și au dotat o armată națională afgană, alături de alte structuri de ordine socială și juridică. Toate s-au năruit, au dispărut, îndată ce ultimii soldați americani plecau de pe aeroportul din Kabul. Talibanii, menținuți la distanță, refugiați prin munți, au ajuns în timp record în Capitală, au luat puterea fără luptă și au reorganizat statul pe baze naționale și religioase. Au reinstaurat fulgerător dictatura.

Explicația care a fost dată acestui eșec este, după părerea mea, șubredă, incompletă, dacă nu cumva chiar falsă: corupția ar fi de vină că președintele afgan, sprijinit de americani, a fugit, că armata instruită și dotată de americani a refuzat să lupte cu talibanii. Am impresia că e fals, total fals, deși s-ar putea să mă înșel. Realitatea din teren e sigur mai complicată și mai greu de înțeles pentru noi. Dar care ar fi cauza adevărată a victoriei talibanilor, o revanșă surprinzător de ușor obținută, în urma eșecului americanilor prin abandon? Sau cum să-i spunem acestei retrageri programate? Urmarea e clară: revanșa naționalismului și a fundamentalismului religios. Nu poate fi considerată adevărată cauză?

Pentru a înțelege mai ușor, îmi imaginez un scenariu scandalos, o ipoteză contrafactulă, cu o recuzită politică românească. Să zicem că legionarii și luptătorii împotriva comunismului instaurat la noi după război ar fi rezistat în munți, în număr mare, până în 1958, la retragerea trupelor sovietice de ocupație din România. Dacă ar fi fost o forță suficient de mare, nu ar fi putut ocupa ei statul și prelua puterea? Chiar cu acordul populației, bazat pe un consimțământ și un entuziasm de revanșă națională. Gheorghiu-Dej putea pleca unde voia. Cărui fapt s-ar fi datorat această victorie imaginară, distopică, a legionarilor în 1958? Corupției? Naționalismul e o resursă primară inepuizabilă, adesea anti-democratică, dacă e stârnită necugetat.

Experiment în Siria. Eșec în Irak. Eșec în Afganistan. Sunt cele mai recente. Dar eșecul din Vietnam? Toate sunt traume grave pentru societatea americană, cu mii de soldați morți, schilodiți, îmbolnăviți psihic. Opinia publică (prin ziariști, actori, scriitori) a vorbit despre anomaliile create. Literatura americană este bântuită și acum de personaje cu sindromul de stres post-traumatic (SSPT), cu potențial de violență și criminalitate. Soldați morți, schilodiți, traumatizați pentru ce? Pentru implementarea democrației? A făcut cineva comparația dintre câți morți a produs regimul lui Saddam Hussein și câți morți, ce dezastru a produs agresiunea americană în Irak, plus victimele atentatelor săvârșite în anarhia lăsată în urmă? Agresiune pornită teoretic de la presupunerea nedovedită că Irakul deținea arme chimice, instrumente posibile de crime împotriva umanității. Un pretext aproape uitat.

Nu cumva mai puternică decât politica americană, animată, fără îndoială, de cele mai bune intenții, este industria de armament, care are nevoie periodic de o piață de desfacere și o decontare a stocului acumulat? Economia e mult mai cinică decât politica. Politica este constrânsă adesea să găsească soluții pentru expansiunea economiei, chiar și atunci când produsele industriale nu sunt... morale și ecologice. Politica democratică are, în dinamica celor trei puteri care o compun, forțe interne de autoreglare și verificare. Dar economia cine o controlează? Ea are tendința să devină independentă, autonomă, să dicteze politicii, să invoce ca singurele suverane legile pieței, ale concurenței și ale comerțului, ca surse de bunăstare. Dar dacă economia nu e întotdeauna morală? Și, de prea multe ori, nu e.

Vom uita în curând de Afganistan, cu toate eforturile uriașe întreprinse acolo de SUA și NATO pentru normalizarea vieții sociale și politice, dovedite până la urmă zadarnice, într-un mod dureros. Între timp, se pregătește următoarea victimă a industriei de armament, pentru care politica oficială va trebui să formuleze argumentele de legitimitate a agresiunii.

Politica e un instrument al economiei sau economia e un instrument al politicii? Suntem într-un impas și mi se pare că toate zbaterile actuale ale marilor puteri (reunite fie ca G8, fie recent ca G20) rezultă de aici. Economia are tendința să se elibereze de politică, să devină complet liberă. Numai așa poate duce spre dezastru planeta. Deși pare să aibă intenții bune. Va reînvia economia politică? Își mai amintește cineva de ea? E marxistă. Va fi reabilitată? Numai economia socialistă e și politică, economia capitalistă - nu, nu poate fi politică? Mergem prea departe cu gândul.

Aș fi putut intitula acest articol Lupta dintre politică și economie. O invitație la reflecție. Deși suntem prea mici pentru un război atât de mare.