Să-ți iubești patria, deși ai avea multe să-i reproșezi – acesta ar fi sensul patriotismului paradoxal, specific românesc. Deși avem atâtea să-i reproșăm României actuale, mai ales mediului politic, totuși ne iubim țara, aici ne-am născut, ne place/nu ne place, trebuie să ne purtăm cu demnitate moștenirea, ca să nu zic stigmatul. Vorba lui Cioran: cum poți să fii român, când atâtea lucruri din acest destin nefast te marchează fatal și te intrigă?

Știm replica: țara nu se confundă cu mediul politic detestabil, care e numai coaja reziduală a lucrurilor, aparența trecătoare. Ceea ce ar însemna că patria e miezul fructului (geografia, istoria, limba, tradițiile, valorile specifice), nu și coaja (prezentul, contemporanii, politica de moment) – neglijabilă, perisabilă. Totuși, nu aș disocia miezul de coajă, căci patria nu e un fruct exotic; nu e o banană sau un ananas, ci o piersică. Ne oprim din speculații. Riscăm să devenim amuzanți sau chiar ridicoli prin astfel de concretizări. Dacă nu e o realitate palpabilă, patria nu e nici o noțiune abstractă, muzeistică. Patria ne poate durea sau ne poate bucura.

Ne pierdem în subtilități, pentru că starea celor mai mulți dintre noi e aceeași – o atitudine rezumabilă la raportul concesiv: deși..., totuși... Aceasta e sintaxa patriotismului paradoxal tipic, care ne caracterizează pe mulți dintre noi. Nu generalizez, dar nici nu pot spune că acest mod de a gândi e o excepție. Câți cetățeni români nu au plecat din țară, mai ales după 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană, cu supărarea că aici nu se mai poate trăi, că nu au un loc de muncă, în altă parte e mai bine. Dar asta nu înseamnă că și-au renegat patria. Să zicem și noi ca anticii că unde e bine acolo e patria?

Câteva milioane de români, până la cinci, au două patrii: una de origine și alta de adopție. Patriotismul dublu e o situație foarte răspândită, când nu se rezolvă într-o singură direcție, printr-o alegere categorică, exclusivistă. Câți nu zic?: Nu aș mai reveni în România! – în sensul că nu s-ar întoarce definitiv, căci de revenit revin mulți, pentru un concediu sau o simplă vizită la casa părintească părăsită. Nostalgii au. Să zicem că în unele cazuri de acest fel avem de a face, fie cu un patriotism nostalgic, persistent și resuscitabil periodic (în cele mai fericite cazuri), fie cu un patriotism turistic (superficial și trecător, repede uitat la re-întoarcere), chiar un patriotism ocazional, de sărbători, de Crăciun, de Paști – cu gândul la ce frumoase sunt obiceiurile la noi, câte s-au mai păstrat! Străinătatea e mai prielnică multora decât patria. Deși sună cinic!

Patriotismul paradoxal aparține și elitelor, nu e numai sentimentul de masă al vârstei de mijloc (al celor ce muncesc). Dau un exemplu. Într-o scrisoare, Marian Papahagi (1948-1999), criticul de la Cluj, italienist de marcă, îi scrie din Cluj lui Ion Pop, aflat la Paris, în acel moment, adică în 14 martie 1993. E dominat de o teribilă stare de deprimare, provocată de penibila epocă postdecembristă, „care a scos atât de exact la suprafață nu numai răul ce trebuie eliminat, cât mai ales inaptitudinea noastră pentru demnitate și pentru o reconstrucție din temelii a unei societăți civilizate” (sunt cuvintele lui Marian Papahagi din scrisoare). Starea de deprimare trece într-o formă de perplexitate ce îndeamnă la abandon: „Haos, scumpete, mizerie morală și demagogie – cam ăsta e peisajul. Sunt atât de scârbit încât aș pleca definitiv din țara asta, de ale cărei mentalități și moravuri mă simt mai străin ca niciodată” (corespondență publicată în revista „Apostrof”, nr. 4/2022). Era atât de scârbit încât ar fi plecat definitiv din țara asta! – repet concluzia. Ar fi plecat definitiv, dar nu a plecat. Ne găsim în logica patriotismului paradoxal: deși..., totuși...

Ce departe suntem de patriotismul de manual de dinainte de 1990, patriotismul literar al clasicilor! Cine i-ar mai cita astăzi, cu sufletul deschis și fără teamă de o retorică ce ar suna penibil, pe Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Delavrancea, Vlahuță și alții, din textele ultra-cunoscute de cei care au fost școlari pe vremuri demult apuse. Ne-ar fi rușine să declamăm frazele patriotismului oficial comunist (cu ierarhia răsturnată, adică patria la urmă, după partidul unic și după conducător; vă amintiți refrenul „Partidul, Ceaușescu, România!”). Cu el s-a compromis și patriotismul pașoptist, mobilizat de conjunctură în vechiul regim, deși patriotismul literar clasic ar trebui reabilitat, în doze mici, experimentale, suportabile. Doze homeopatice – am putea spune.

Să facem un test pe cont propriu, în singurătate: să citim cu voce tare pasaje din poemul lui Alecu Russo Cântarea României, și să analizăm ce simțim. Că nu mai rezonăm cu epoca pașoptistă – e cel mai blând diagnostic. Dar acolo se află un sentiment patriotic, pe care l-am bănui peren și l-am vrea neperimat, necăzut în desuetudine.

Cât de îndepărtat, de mustrător, sună versurile lui Andrei Mureșanu din imnul național! Deșteaptă-te, române! Îți vine să spui: dar oare nici acum nu ne-am deșteptat?! Dacă suntem minimal vigilenți, nu e exclus să întrezărim la orizont alți „barbari de tirani” care vor să ne adâncească în „somnul cel de moarte”. E de mirare că nu a deranjat până acum pe nimeni rezonanța de actualitate cu care versurile lui Andrei Mureșanu sună inutil deșteptarea noastră. Dar asta ar fi o gândire incorectă politic, periculoasă, extremistă! Să o înlăturăm de la noi, ca pe un vis urât. Un coșmar al istoriei care se repetă.

La câtă decepție emană românii față de direcția în care merge România, direcție pe care peste 60% o consideră greșită, e de mirare că ne mai păstrăm în logica patriotismului paradoxal: deși..., totuși... Revolta cioraniană împotriva destinului național nefast ne pândește la orizont. Care destin nefast, din moment ce suntem europeni cu acte în regulă? – vor protesta oportuniștii. România are, din 2007 încoace, o dezvoltare vertiginoasă, o emancipare evidentă pe toate planurile. Da, dar o statalitate tot mai palidă, o identitate ce tinde să se piardă sau să se dizolve. Să fii suveranist e o absurditate, în contextul integrării europene. Iar să fii naționalist „în marginile adevărului” (cum ar spune Maiorescu) e de-a dreptul o catastrofă, o eroare de comportament politic, taxată imediat, fără discuții și fără nuanțe, ca extremism. E greu să ne obișnuim cu adevărul că România nu mai înseamnă nimic de una singură, fără Europa, nici în economie, nici în finanțe, nici în justiție, nici în politica externă, nici în apărare, nici ca independență asistată.

Ideea de patrie e în criză, în mod sigur și din cauza globalizării și a europenizării.

De ce nu mai avem tăria să susținem deschis istoria națională, cultura națională, educația națională? Din câte știu, nu ne oprește nimeni. Deși unii acționează și scriu ca și cum ar exista o cenzură în acest sens. Din prudență, e mai bine să te dai european convins decât patriot român. Deși cele două atitudini nu ar trebui să se excludă. Dar în realitate se exclud. Deși..., totuși...

Cum ar suna un slogan electoral după model american?: Să facem din nou România măreață! Să nici nu ne gândim la o asemenea erezie. Să revenim la poezia patriotismului nostru originar, depresiv prin excelență, cu îndemnuri la ieșire din depresie.