Specia scriitorului gonflabil, mare pentru unii, mic pentru alții, există de multă vreme, nu e o invenție a epocii actuale. Când însă publicitatea supralicitează, când grupurile se confruntă prin valori simbolice măsluite, când viața literară e mai fragmentată ca oricând, atunci producția de mari scriitori se intensifică. Cel mai adesea marele scriitor inventat ad-hoc nu știe sau nu își dă seama că e un produs de laborator și iese el însuși la atac împotriva altor mari scriitori ai actualității. Vede el însuși exagerarea în ceea ce îi privește pe alții, dar nu în cazul său, pentru că el stă pe un piedestal foarte înalt, deasupra tuturor. 

Un moralist naiv al vieții literare, Gabriel Chifu, iese din când în când la rampă, cel mai adesea cu învățături valabile pentru sine, dar administrate altora, cu aerul unui înțelept care a văzut multe anomalii pe lumea asta. Într-o notiță din primul număr al României literare din acest an, marele nostru prozator, poet și îndrumător cultural observă cât de mult contează imaginea confecționată a unui scriitor, lăudat la maximum pentru a fi promovat pe piață și devenit astfel „un produs de marketing, o marfă însoțită de o reclamă”. Rezultatul poate fi spectaculos: „Răspândirea de informații elogioase despre un autor și scrisul lui creează și consolidează renume, popularitate, succes, prestigiu”.  Și invers: denigrarea, defăimarea, discreditarea au efectul negativ scontat. Practicantul relelor tratamente știe ce zice, le-a experimentat el însuși asupra celor care nu-i convin, lui sau redacției.

Dar cel mai mult îl interesează cum se inventează un mare scriitor prin elogii concertate. O editură, o revistă, o televiziune pot face asta. Drept urmare, zice înțeleptul nostru autor, folosind un proverb, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Adică să nu crezi în scriitorul lăudat prea mult, ci în cel modest care stă în penumbră, precum cenușăreasa. Știm unde bate moralistul nostru improvizat, pentru că în reflecțiile lui fugitive pomenește chiar la început numele lui Mircea Cărtărescu, așa într-o doară, încuviințând observația lui că în momentul de față afirmarea literară se produce în mod „sălbatic”. Poate că el o fi scriitorul prea lăudat – ni se iscă o suspiciune rezonabilă.

Misterul se dezleagă în numărul următor, 3, al României literare, unde, la cronica literară, Răzvan Voncu analizează romanul lui Mircea Cărtărescu Theodoros, apărut la Editura Humanitas, instituție cu potențial considerabil de promovare. Cronicarul literar constată, în privința lui Mircea Cărtărescu: „În jurul său s-a făurit, în special în mediul virtual, un asemenea cor encomiastic, încât a exprima cea mai inocentă îndoială cu privire nu la valoarea absolută a autorului, ci vizând numai gradul de realizare artistică a vreuneia dintre cărțile sale, înseamnă a te expune unor valuri de atacuri joase. Fără legătură cu critica literară, desigur, dar menite a o descuraja”. Aici bătea Gabriel Chifu, invidios, în notița sa înțeleaptă.

Protagoniștii teatrului de revistă nu par să-și dea seama că sunt în raza propriului caz de casă. Nu e Gabriel Chifu scriitorul-cult al revistei noastre de breaslă? Îl poți atinge măcar cu o floare? Nici vorbă! Nici să nu te gândești? Sub ce laude și ce lauri e îngropat, de nu-i mai vezi fața adevărată! Are el talentul, anvergura și afirmarea internațională a lui Mircea Cărtărescu? Nu are, dar nu contează.

În care din cele două cazuri elogiile sunt mai fără acoperire? Prin urmare, trebuie făcut ceva pentru ca prestigiul lui Mircea Cărtărescu să fie ciuntit, iar statuia lui Gabriel Chifu să fie înălțată deasupra. Are grijă cronicarul de serviciu, în verdictul final al cronicii sale demolatoare: „Pe scurt, dacă în Solenoid, Melancolia și Nu striga niciodată ajutor, Mircea Cărtărescu a ratat cărți cu mize mici (spre nici una), în Theodoros a ratat o carte cu miză mare. Însă criza de creație în care a intrat după Orbitor II nu dă semne că s-ar apropia de final”. Poate că are dreptate. E evaluarea lui Răzvan Voncu, e adevărul lui și trebuie să le recunoaștem și să la respectăm ca atare. Nu fără o anumită circumspecție sau rezervă. L-am crede, dacă nu l-am ști prins într-o conjurație.

Ar fi credibil dacă nu am avea în contrast cazul lui Gabriel Chifu, care e pe punctul de a scoate în curând un nou roman, extraordinar, fără îndoială. Și mai trebuie să știm ceva, ca să fie și mai clar: Mircea Cărtărescu dă numai cărți ratate, în timp ce Gabriel Chifu dă numai capodopere. Iată miza regiei redacționale! Aceasta e adevărata concluzie a urzelilor.

Dintre cei doi, Mircea Cărtărescu și Gabriel Chifu, care e marele scriitor confecționat de grupul de susținere, de propaganda sectară? Unde e succesul meritat? Cine sunt cei care mint: susținătorii lui Mircea Cărtărescu sau adulatorii lui Gabriel Chifu? Cine tulbură scara de valori? O fi fost degeaba Mircea Cărtărescu pe lista scurtă a candidaților la Premiul Nobel pentru literatură? Dintre scriitorii români actuali, cine stă mai bine decât Mircea Cărtărescu la bursa traducerilor, la premiile internaționale dobândite? Nu contează!

La România literară, Gabriel Chifu e Scriitorul Absolut, autor de capodopere în serie, câștigătorul tuturor premiilor interne imaginabile. În parcul de distracții al vieții noastre literare, pompa redacțională umflă figurina cât rezistă cauciucul.