Fotbalul românesc înseamnă azi zăngănit de cătuşe, contra performanţe atât la nivelul echipelor de club cât şi a naţionalei. Putregaiul preşedinţilor de cluburi, impresarilor, antrenorilor, jucătorilor şi nu în ultimul rând a preşedinţilor de ligă şi federaţie nu va fi dezvăluit niciodată în întregime. S-a deschis doar o pubelă, marele container al fotbalului românesc va rămâne pe veci închis.

Ei bine, pentru această atmosferă insalubră nu părea să mai existe consolare. Ea a venit totuşi de la un român care a fost nevoit să-şi caute gloria departe de casă. Avusese prea multă la el acasă şi trebuia îndepărtat. Se pare că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească orice valoare românească. Mircea Lucescu este la ora aceasta unul dintre puţinii români, din toate domeniile de activitate, care se poate mândri cu o realizare internaţională de mari proporţii, câştigarea cupei UEFA. Preţ de câteva minute steagul româniei a strălucit planetar în mâinile acestui bun român.
Sigur că el este condamnat să fie un bun român pentru străini, asta pentru că ai lui n-au avut mare nevoie de el. Acum zece ani de zile, când pentru o noapte Mircea Lucescu a fost numit selecţioner, toată lumea spera că mâinile sale de aur vor putea construi încă o generaţie de aur. Cooperativa nu l-a dorit, nu era de-al casei, deci nu putea fi controlat. Aşa au urmat zece ani de secetă pentru echipa naţională. Poate că pentru Mircea Lucescu a fost mai bine aşa, nu de alta, dar risca să păţească ce a mai păţit. După ce a creat nucleul generaţiei de aur, a fost îndepărtat, astfel că au venit alţii să culeagă roadele muncii sale. A pus bazele acestei generaţii atât în perioada cât a fost selecţioner, dar şi ulterior când a creat la finele anilor 80, acea superbă echipă a lui Dinamo care avea să dea cei mai mulţi jucători pentru campionatul mondial din Italia 1990. N-a avut şansa să obţină un trofeu european cu Dinamo, pentru că după revoluţie echipa s-a transferat în străinătate, acolo unde a ajuns şi el.
Prestaţiile bune din Italia, talentul de-a recicla jucători pierduţi, de-a crea echipe plecând de la zero şi de a-şi apropia părinteşte jucătorii  au devenit o carte de vizită atrăgătoare în lumea fotbalului european. S-a mai întors odată în ţară pentru a face din Rapid o mare echipă după treizeci de ani, apoi a antrenat pe Inter Milano, a câştigat campionate în Turcia, după care a avut şansa să întâlnească la Donetsk un patron care nu-şi dorea să facă el echipa. Prin urmare a făcut-o Lucescu, iar încununarea acestei munci a fost câştigarea cupei UEFA. Il Luce va continua la Donetsk, chiar dacă de imagine, acum când ştiau şi ei că este prea târziu, stăpânii fotbalului românesc l-au ofertat pentru postul de selecţioner. Consolarea a venit prin numirea fiului său Răzvan, care calcă pe urmele sale. Măcar atât.
Dincolo de conotaţia sportivă, performanţa lui Lucescu dezvăluie un adevăr dureros. România nu reprezintă un cadru de performanţă pentru nimic. Începând cu sportul, continuând cu politica şi economia, totul este făcut să reteze ierarhiile valorice. Servilismul, nepotismul, şarlatania sunt cele care asigură calea spre reuşită la noi. Competenţa, modestia, bunul simţ nu sunt garanţia succesului în România. Mircea Lucescu ilustrează perfect această realitate. Singur, departe de agitaţia sterilă de la noi, de impostură şi de combinaţii murdare, Lucescu şi-a creat propria cale. A avut parte de încredere, răbdare şi respect, ceea ce în România nu ar fi găsit. A reuşit.
 
Soluţia Lucescu nu rămâne decât să inspire tinerii români, care trăiesc în ţară într-o mlaştină a deznădejdii şi care privesc cu speranţă spre alte zări.