De două săptămâni asistăm la un tumultuos spectacol al nimicniciei umane. Puterea s-a dat în spectacol de mahala, în frunte cu preşedintele, ba cocoşindu-se, ba cu vorbe dulci, mai dulci decât limba vulpii, ba cu declaraţii de pocăinţă mai să nu dea cu capul de icoane.

Opoziţia, obsedată, s-a blocat, ca un patefon stricat, gâfâind: "Să-şi dea demisia!" Bate vântul, bate ploaia, cântă cucu, răsare soarele, totul pentru opoziţie este pretext de răguşeală "să-şi dea demisia!" Ei ştiu că nu se poate, ei ştiu că ar face un rău ţării, ei ştiu că nu mai este timp până la alegeri pentru demisii, dar nu o ştiu decât pe asta: "Să-şi dea demisia!" Este jenantă atâta sărăcie intelectuală. De fapt, stârnesc milă. Ne-am aştepta la demersuri mai inteligente, dacă nu din partea PSD-iştilor, măcar din partea liberalilor, care... se revendică... Trece fantoma, iar săracii cu duhul se latră între ei. Fundalul a fost asigurat de către nucleul de babe disciplinate cu simbrie. O seară de lucru plătită cu 500.000 în bani vechi înseamnă un salariu de 10.000.000 neimpozabili, în bani vechi, pe lună. Problema este că luptătorii plătiţi nu se mai cheamă gladiatori, ci mercenari. Factorul coordonator s-a dovedit un regizor de mare clasă, cu state vechi în serviciu şi cu multă experienţă. Dincolo de durerea ţării a fost de admirat flexibilitatea regizorală, întâi abilitatea declanşării spectacolului de compromitere a României şi a românilor, apoi repetarea tuturor manevrelor de manipulare care au reuşit la bulibăşala "revoluţionară" decembristă, care de data aceasta nu a ţinut, apoi din mers: "Fără politică!", "Nu politizăm!" Dar, ce naiba au făcut? Finanţatorul a fost intern sau extern? Oricum operaţiunile şi tentativele de destabilizare a ţării şi de compromitere a ei ar trebui să fie citate în Codul Penal. Mi se pare că pentru alţii s-au apilicat. Un fapt de o grozavă particulozitate a fost ameninţarea jandarmilor care îşi fac datoria: "O să vă urmărim, după ce motroşim puterea!" A fost o manevră psihologică de a paraliza reacţia jandarmilor, al căror rol este să apere ordinea. Cine doreşte şi ce consecinţe poate avea dispariţia ordinii în ţară? La fel acea solo voce a tânărului locotenent. Ca om poate trezi simpatii, dar ca ofiţer a fost un dezastru. Ce s-ar întâmpla dacă acesta ar fi modul de reacţie a ofiţerilor, ce s-ar alege de o armată? S-a dorit a declanşa un asemenea fenomen? A fost el mercenar sau o structură emoţională care nu are ce căuta în armată? Este treaba altora. Revoluţionarii de ţidulă, puţini foşti, mulţi făcuţi, care excrochează banul public de 20 de ani, sunt o categorie sosială unică în istorie. Au reuşit atunci în decembrie ca să ia din buzunarul altora sau să răstoarne o dictatura? Au păpat până acum din banii publici peste 2 miliarde de euro. Ce grădiniţe, ce şcoli, ce spitale se puteau face cu aceşti bani, corect cheltuiţi. Această pecingine naţională trebuie tratată cu ce se cuvine. E timpul să ne vindecăm! Dincolo de toţi aceştia, spectacolul de circ a căpătat dimensiuni naţionale. De altfel, nu întâmplător s-a calculat vârful valului în 24 ianuarie. Au muşcat, dar cine nu a muşcat din momeala manipulării? Iată un Patriarh care era cât pe aci să calce în noroiul politic şi să pută toată viaţa! Până şi umbra regală cu sunete timide dădu de înţeles că înghite în sec, privind pe fereastra deschisă la nemulţumirile şi suferinţele poporului, gata să renunţe la demnitatea şi distincţia din ultimii 20 de ani. Printre toţi aceştia, oamenii simpli, fiecare cu necazul lui, cu durerea lui, dar cu toţii derutaţi civic şi politic. Aţi văzut lozinca "Aş vota, dar n-am cu cine." L-aţi auzit pe acel amărât cu gloaba lui care cerea dreptul de a traversa cu căruţa Bucureştii. Altul plângea neşansa copiilor lui şi ai altora. Altul plângea pe căpătâiul pensiei. Omul cu portretul lui Ceauşescu. Jandarmul care plângea în faţa portretului. Suporterii de fotbal care cer să poată fi huligani şi psihopaţi în timpul meciurilor. Şi tot aşa, tot ce poate aduna lumea sărmană de când e lumea şi mai ales în timp de criză. A fost pe scena amenajată de regizorul coordonator un spectacol social şi uman care rareori se poate vedea. Lume, lume... biată lume! Uitându-mă la spectacol, mi-a trecut prin minte că în Bucureşti, exact acolo unde a fost scena, în faţa Teatrului sau a Arhitecturii, ar fi utilă şi cu o grozavă miză turistică amenajarea unei platforme ridicate la 2 - 3 m, unde să poată urca orice "încărcat", care să-şi descarce vorbele, plânsul şi cererile în public, exact ca în Hyde Park din Londra. Mai mult, să le şi afişeze! Nişte arhitecţi şi plasticieni sau un concurs ar putea da Bucureştiului un punct de referinţă şi un punct de catarsis care i-ar descărca pe toţi cei care aşteaptă un miting. De pierdut a pierdut poporul român, pentru că românii din Basarabia, din punctul nostru de vedere, nu trebuiau să se îngreţoşeze de cea ce văd în România (la spectacole, în toată ţara, a participat doar 0,045% din populaţie!), nu trebuiau să ajungă să le fie frică de intrarea în Europa, împreună cu restul românilor. Sperăm că vor fi raţionali şi li se va explica şi nu vor vota în viitor o orientare spre Rusia, care ar fi definitivă. Aceasta da miză!