Fiecare a avut experienţa unei locuinţe goale, nezugrăvite şi nearanjate pe dinăuntru şi apoi aceleaşi locuinţă pusă la punct, mobilată şi cu tot ceea ce omul şi-a permis, şi-a dorit şi s-a priceput.

Una şi aceeaşi locuinţă poate arăta în moduri extrem de diferite, nu doar după hărnicia şi punga proprietarului, dar şi după gustul său, după nivelul său de rafinament. Un oraş este locuinţa unui grup de populaţie cu mai mulţi sau mai puţini bani, cu mai mult sau mai puţin bun gust. Statuile într-un oraş joacă rolul pe care tablourile şi icoanele ori alte decoraţiuni de preţ şi bun gust le joacă într-o casă. Atunci când ele exprimă simboluri naţionale, locale sau exprimă valori sacre, ele sunt ca icoanele, când sunt doar elemente estetice, întregind cu bun gust un peisaj urban ele sunt ca tablourile, cu cât mai realizate artistic cu atâta mai de preţ. Când sunt tablouri etalând nivelul artistului şi gustul comanditorului ele pot sălăşlui pe orice tărâm al imaginarului plastic fie el de tip figurativ, fie de tip nonfigurativ. Ele au rostul de a-i încânta pe cei mai rafinaţi cetăţeni şi de a-i cultiva pe ceilalţi. Când exprimă simboluri, atunci ele trebuie să fie recognoscibile de către orice fel de cetăţean, indiferent de nivelul său de educaţie plastică. De aceea ele nu pot fi decât figurative. O icoană futuristă este un nonsens. Astfel o statuie a Reginei Maria trebuie să permită oricărui privitor , oricâ de străin, să realizeze că este în faţa statuii unei regine şi nu a femeii care a fost, oricât de distinsă ar părea. Aceasta deoarece este omagiată regina Maria şi nu femeia care a fost, deoarece rolul ei în realizarea Marii Uniri, prin resursele ei intelectuale şi ale relaţiilor familiei sale de origine şi de căsătorie, echivalează aproape cu lupta armatei. Desigur rolul ei fără lupta armată ar fi fost steril, dar şi fructificarea luptei armate fără aportul ei ar fi fost mult, foarte mult diminuată. Este un simbol naţional. Menu-Morut este şi el un personaj istoric de dimensiuni naţionale cu semnificaţii majore pentru români, dar şi cu semnificaţii de excepţie pentru maghiari, aşa cum a arătat în textul scris pentru Asociaţia Menumorut, publicat în ziarul Crişana din 29 noiembrie 2011, asociaţie înfiinţată în mod dedicat pentru realizarea acestei statui şi a cărei membru fondator sunt şi eu. Este o idee care s-a născut în visele generaţiei interbelice, care a parcurs vremurile şi generaţiile în mod tacit şi pe care sperăm ca actuala generaţie să o poată înfăptui, contribuind fiecare orădean şi bihorean cu ce poate. Din punct de vedere a înfrumuseţării oraşului asistăm la un curent de redeşteptare. Câteva iniţiative, unele aproape private: statuia lui Mihai Viteazul (iniţiativa d-lui general Lungu, statuia lui Vladimirescu (iniţiativa domnului general Cârjan), statuia lui Aurel Lazăr (iniţiativa oamenilor din aceeaşi familie de idei politice) sau frumoasa realizare a malului Crişului dintre podul Dacia şi podul primăriei, un merit al edililor actuali şi al luptei ecologiştilor. Se pare că actualii edili vor să-şi înscrie numele în istoria oraşului drept gospodari cu bun gust şi că vor să contribuie la mobilarea oraşului şi la înfrumuseţarea lui cu statuia lui Menu-Morut. O statuie nu doar înnobilează o localitate, dar creşte mult aspectul urban al unei zone (vezi statuia Pompierului (iniţiativa d-lui Pădureanu.) De aceea amplasarea unei statui trebuie să ţină cont de cel puţin trei parametri. Ea trebuie să fie amplasată într-un decor care să i se potrivească estetic, pe care decor îl ridică estetic şi care, la rându-i, o valorifică. În al doilea rând, ea trebuie plasată într-un loc semnificativ. Nu pui o icoană lângă uşa de la pod sau ştiu eu în ce colţ. În al treilea rând, fiind un simbol, ea trebuie aşezată acolo unde o poate şi este obligată să o vadă toată lumea. Luând în considerare cele trei criterii, statuia lui Menu-Morut ar putea fi aşezată în Oradea în trei locuri mai potrivite. După semnificaţie ar fi necesară amplasarea în centrul vechi al oraşului, dar locurile sunt ocupate, iar cea ce rămâne este insuficient ca spaţiu şi impropiu pentru o asemenea statuie-simbol. Al doilea ar fi sensul giratoriu de la intrarea în cartierul Rogerius la întretăierea Bulevardelor Dacia şi Decebal. Centrul respectivei intersecţii oferă un spaţiu splendid pentru o statuie monumentală care să fie vizibilă de la mare distanţă, azi intrând şi ieşind din ţară. Ea ar oferi un atu urbanistic deosebit cartierului Rogerius. Chiar dacă după darea în folosinţă a autostrăzii, B-dul Dacia nu va mai fi artera de intrare în ţară, statuia va fi un simbol zilnic pentru o mare parte din populaţia oraşului. Al treilea loc de plasament potrivit a statuii ar fi pe traseul drumului spre Cluj, după podul de lângă Hotelul Dacia, în spaţiile generoase dintre curbele acelei intersecţii, imediat după pod. Ar valorifica superior zona acelui centru nou al oraşului, care merită şi trebuie întregită. Zona va fi totdeauna intens circulată, statuia şi-ar etala simbolul multor oameni, iar spaţiul din jurul ei ar putea fi aranjat urbanistic ca în oricare din marile şi frumoasele oraşe ale Europei sau, datorită lărgimii sale, chiar mai mult, adică lasă loc pentru noi contribuţii urbanistice.