Tot pământeanul a aflat numele celor care intră definitiv în istoria medicinii prin opera lor, încununată de Premiul Nobel: Sir John B. Gurdon şi Shinya Yamanaka. Ceea ce ar trebui să ştie românii este că Sir Gurdon, dacă ar fi trăit în România, chiar dacă ar fi mutat toate laboratoarele de la Cambridge, tot nu şi-ar fi împlinit opera şi nu ar fi luat Premiul Nobel.

De ce? Pentru că el şi-a finalizat opera şi a realizat-o în mare parte după vârsta de 65 de ani, ori la această vârstă statul român l-ar fi trimis să-şi plimbe câinele în parc, l-ar fi pensionat, dându-i un picior undeva. Faptul de a stoarce la maximum puterea de muncă, dar mai ales puterea de creaţie deosebeşte societăţile mari şi bogate (de aceea sunt bogate) de societăţile umile şi cerşetoare. O societate condusă de oameni cu cap, nu de reţele mafiote ştie că nu pensionezi un om care îşi foloseşte capul, la aceeaşi vârstă cu un om care îşi foloseşte muşchii şi oasele. Mintea are parte de o altfel de îmbătrânire şi de un alt ritm. În plus, dând cetăţenilor posibilitatea de a-şi fructifica ceea ce le-a rămas din capacitatea de muncă la îmbătrânire, profită fiecare individ şi societatea întreagă. Dirigenţii români uită sau nu au ştiut că pensia este un drept şi nu o obligaţie şi că un adevărat conducător respectă şi dreptul, şi obligaţiile fiecărui cetăţean, în funcţie de specificul său individual. Desigur generaţiile trebuie să succeadă una alteia, dându-i fiecăruia posibilitatea de a-şi aduce contribuţia socială la vârsta maximei eficienţe. Dar excepţiile consfinţesc regula. Iar excepţiile sunt creaţia de orice fel: ştiinţifică, în arte etc... Statul român, procedând conform principiului comunist, prin egalizarea generală, fără a se gândi la consecinţe, şi-a pensionat şi îşi pensionează profesorii universitari şi cercetătorii la 65 de ani, fără a avea cu cine îi înlocui. Bogăţia materială şi spirituală a unui popor este în funcţie de optima folosire a capacităţii de muncă şi de creaţie a acelui popor. Ce au făcut politicienii ultimilor 20 de ani? Cei mai buni muncitori produc în Occident şi îmbogăţesc societăţile de la care apoi cerşim bani. Cei mai buni copii pleacă, se formează şi apoi rămân în Occident generând ştiinţă şi cultură, ale căror produse apoi le importăm. De ce pleacă aceşti copii? Pentru că repetenţii tuturor generaţiilor s-au adunat în grupe mafiote autoproclamate partide, iar aceştia conduc, neînţelegând că cel mai important lucru pentru o societate este calitatea învăţământului său. Muncitorii buni au plecat pentru că le-au dispărut locurile de muncă, în felul în care ştie toată lumea, prin dezindustrializare. Dar şi învăţământul performant şi crearea de noi locuri de muncă cer bani. De ce nu sunt bani? Pentru că sunt cheltuiţi prosteşte. Aşa puţini câţi sunt, cu ei s-ar putea face cu mult mai mult. De ce sunt cheltuiţi prosteşte? Pentru că demagogia politică îi împinge pe politicieni să se gândească la ce câştigă ei în prezent, fără a le păsa de viitorul celorlalţi, iar demagogia a dus la pervertirea noţiunii de stat şi societate prin cancerizarea acestora. Astfel, atunci când 8 din 10 oameni lucrau (5 din 8 produceau), într-o primărie ca Oradea lucrau până la 50 de oameni. Azi, când populaţia a scăzut şi lucrează 1 din 6 oameni, aceleaşi primării au câte 800 de angajaţi, de 16 ori mai mulţi. Dar din cei 1 din 6 salariaţi 60 % sunt bugetari, doar 40% produc bunuri propriu-zise, vandabile şi exportabile, adică una din 15 persoane, iar acea persoană este cel mai prost plătită din ţară şi din Europa. Aceasta se întâmplă în periferie la toate primăriile din ţară. Central avem un număr de parlamentari, la 19 milioane de locuitori, egal cu popoarele care au 100 - 200 de milioane de locuitori şi au alte venituri. Probabil, cheltuielile în procente, pe Parlament, din bugetul ţării este cel mai mare din lume. Nimeni nu ştie exact, pentru că de 22 de ani nimeni nu mai oferă populaţiei o dare de seamă a banilor poporului. Poporul a cerut scăderea numărului de parlamentari. Politicienii îl măresc. Nu cumva este nevoie de o altă revoluţie în această ţară? Politicienii se comportă de parcă s-ar socoti nu aleşii, ci stăpânii definitivi ai românilor. Guvernul are, încă, o mulţime de organisme, agenţii şi alte prostii nenecesare, care îşi inventează obiectul muncii şi care cheltuie incredibil de mulţi bani, în timp ce bolnavii, bătrânii, copiii, investiţiile, învăţământul, etc... În privinţa asistenţei sociale prin aceeaşi demagogie ordinară am ajuns să avem procentual cei mai mulţi asistaţi social din Europa şi probabil nu numai, ceea ce a dus la compromiterea ideii de muncă. De ce să munceşti, când poţi fi rentier de stat fără să faci nimic. S-a ajuns ca Gheorghe să ia un salariu pentru că îşi îngrijeşte mama bolnavă, care a crescut 4 copii, toţi cu case şi maşini. Cine îi dă salariul lui Gheorghe? Vecinul din stânga şi din dreapta şi toţi ceilalţi. Asistenţa socială este o problemă de demnitate umană, nici o persoană nu trebuie să sufere, dar de aici până la ceea ce este la noi distanţa a generat-o demagogia politică. Dar în felul acesta falimentul este inevitabil. Actuala clasă politică nu este competentă nici pentru funcţii de execuţie, cu atât mai puţin pentru funcţii  de concepţie. Drumul nostru este complet greşit. Clientelismul şi demagogia vor desfiinţa România, prin faliment.