Când vine vorba despre libertate, ne place tuturor să credem că e ceva bun și frumos și că ar fi bine s-o experimentăm. Mai bine zis când ea lipsește și-i simțim efectele, unele mai ușor de acceptat și trecătoare,  altele nefaste, ne gândim la ce ar trebui să facem ca s-o avem sau la ce n-am făcut destul de bine că am pierdut-o.

Dar nu toți avem aceeași reprezentare în legătură cu ce reprezintă ea; de unde până unde se întinde, pot fi atât de liber încât sa pun în pericol aceeași necesitate și pentru alții, pot fi liber atunci când sunt dominat sub orice formă: material, spiritual, fizic, sentimental sau, de ce nu, e mai bine cu ea sau fără ea? N-ar fi mai bine dacă cineva ar avea „grija” de noi, chiar dacă pentru asta ar trebui să renunțăm la unele drepturi specifice ființei umane, pe care le-am dobândit prin naștere?

Valoarea libertății devine evidentă de cele mai multe ori atunci când ea nu există și, vai, în perioade, precum aceasta, de încercări deosebite, în care noi toți, dar mai ales statul, trebuie sa știm ce-i aceea libertate, la ce-i bună și cum trebuie păstrată.

Cum spuneam, este un fapt că o înțelegem diferit, că, prin urmare, o prețuim mai mult sau mai puțin și că o aplicăm după reprezentarea pe care o avem.

De altfel, nici în lumea științifică, în filozofie, politologie, economie nu exista o părere unanima în legătură cu conceptul în sine.

O concluzie generală care ar putea cuprinde majoritatea abordărilor ar fi că libertatea ar trebui înțeleasă ca fiind acea stare de lucruri în care lipsesc situațiile de dominare, de frică, de amenințare, de incertitudine atât la nivelul indivizilor, cât și între aceștia și stat sau reprezentanții statului. Potrivit unor abordări teoretice libertatea nu trebuie primită de la cineva, ci ea trebuie preluată, cucerită și apoi menținută prin crearea unui mecanism de verificare și reglare permanentă (check and balance system). De-a lungul existenței umane au fost perioade în care oamenii au experimentat libertatea, încă de la începuturi, dar și lipsa de libertate, de atunci și până astăzi.

De regulă, deteriorarea sistemului de reglare socială, de verificare și reglare a puterii între cei care sunt conduși și cei ce conduc s-a produs în perioade de grele încercări pentru popoare: invazii, războaie, epidemii, catastrofe naturale, crize economice etc.

Lumea, în prezent, după părerea mea, se afla într-una din aceste situații: criza socială provocată de un fenomen pandemic care are mari șanse să producă și o criză economică și, cine știe, poate nu numai. De aceea pericolul de pierdere a libertății, urmând modele existente în istorie, pare cât se poate de evident.

Restrângerea drepturilor fundamentale ar putea să dea rezultate pozitive în rezolvarea crizelor și atunci să placă foarte mult unora care conduc astăzi. Tentația de a nu mai renunța la deciziile luate în perioada de criză este foarte mare. Este unanim acceptat că oamenii au și o parte care cuprinde gânduri și fapte rele, așa numitul Janus-face. În virtutea acestui fapt s-au produs cele mai multe nenorociri (vezi gândurile și faptele din preajma celor două războaie mondiale indiferent de regimul politic, ca să dam doar aceste exemple).

Sigur, trebuie spus cât se poate de răspicat că în perioade dificile statul trebuie să fie în măsură să răspundă cu măsuri potrivite asfel încât sa stopeze evoluția negativă a crizelor și să asigure echilibrul social. Doar că statul este reprezentat de oameni...

O lipsă a autorității statului poate duce la dezordine socială și ca urmare la afectarea gravă a libertății. Tot așa de bine cum inexistența sau slaba eficacitate a unei contrapărți sociale reprezentată de societate prin structuri democratice create special, precum și prin modul de gândire și acțiune al membrilor ei poate, de asemenea, duce la pierderea libertății.

Apare, astfel, o limită firavă între guvernarea prin dictatură, în sistem despotic, prin restrângerea drepturilor cetățenești și posibilitatea de a avea un stat slab, dezorganizat, incompetent, incapabil să facă față problemelor, și, astfel, să ajungem tot la diminuarea libertății din cauza dezordinii, violenței, incertitudinii și fricii.

Profesorii D. Acemoglu, de la MIT, și J. Robinson, de la University of Chicago, numesc acest interval „the narrow corridor”, un interval sensibil în care ambele părți ar trebui să urmărească să se înscrie. Ei descriu în cartea lor „The narrow corridor – states, societies and the faith of liberty” (Pinguin press-2019) cum unele grupuri sociale, cetăți, state au reușit sau altele au eșuat în a se încadra în acest sensibil culoar și, astfel, au avut parte de mai multă sau mai puțină libertate. Acelea care au păstrat culoarul și respectiv echilibrul social au reușit și în ce privește dezvoltarea economică, și culturală. Acest din urmă aspect este descris cu acuratețe într-o altă strălucită lucrare, de referință, a lor „Why nations fail-the origins of power, prosperity and poverty”, apărută în 2012. Fără să insist prea mult asupra conținutului cărților voi spune doar că autorii demonstrează științific legătura dintre libertate și dezvoltarea socială și, de asemenea, oferă exemple concrete despre modul în care cei care s-au încadrat în așa-numitul „narrow corridor” au reușit să avanseze și economic. Nu numai social.

Sunt, de asemenea, soluții pe care autorii le propun pentru rezolvarea problemei legată de libertate. Pentru elocvența ei voi reda așa-numita „problemă Ghilgames” pe care autorii o descriu ca una dintre principalele cauze ale neîncadrării în „sensibilul coridor” și, deci, a deteriorării sau desființării libertății.

Cu peste patru mii de ani înaintea erei noastre, regele Ghilgames a înființat orașul Uruk, se pare primul oraș din istorie. Cetățenii erau mulțumiți, trăiau în condiții incomparabil mai bune decât alții și de aceea i-au acordat lui Ghilgames toată încrederea, toate libertățile. El n-a știut, evident, că acest lucru nu-i permite să conducă după bunul plac și să facă toate relele de pe pământ (a se observa Janus-face). Disperați, oamenii, cu libertatea pierdută, l-au implorat pe zeul Anu sa-i ajute sa rezolve problema Ghilgames. Acesta le-a trimis pe Enkidu (un soi de contrapondere/contraparte egală în puteri cu cea a regelui) care i-a ajutat pe oameni să-l oprească pe rege de la săvârșirea unei noi samavolnicii. Am zice că astfel s-a rezolvat problema, dar Epopeea lui Ghilgames ne spune că cei doi s-au împrietenit și au făcut alianță în lupta pentru cucerirea cedrilor Libanului. Așadar, problema Ghilgames, deși părea rezolvată, ea a luat alt curs. Aceasta nu numai din cauza slăbiciunilor ființei umane (lăcomia, dorința de îmbogățire...) cât si, așa cum argumentează autorii, din cauza faptului că libertatea nu se dă de către cei care conduc, nu ajunge nici chiar dacă-i data de către zei. Ea trebuie luată, cucerită și apoi, desigur, păstrată. Aceasta ar fi soluția la „problema Ghilgames”.

Asemenea probleme au existat de-a lungul întregii istorii. Unii le-au rezolvat după rețeta descrisă, prin forțe proprii, alții însă au eșuat si urmările au fost dezastruoase.

Cum suntem înăuntrul unei situații care poate favoriza o problemă Ghilgames” provocată de necesitatea ca reprezentanții statului să ia unele măsuri care privesc restrângerea libertăților este cât se poate de util să ne uităm în ce măsură avem mijloacele necesare de menținere a echilibrului social (check and balance), respectiv de a ne păstra între limitele impuse de așa-zisul „narrow corridor”. Da, și dacă mijloacele există e de văzut în ce măsura ele funcționează. Are societatea noastră pârghiile necesare pe care să le utilizeze pentru a reveni la ce era înainte de reducerea impusă a libertăților? Cum și în ce măsură va lucra Parlamentul, organizațiile neguvernamentale, neafiliate politic, mass-media? Cetățenii înșiși vor ști ei să cucerească libertatea și să nu se mulțumească cu ce vor primi? Sau, cu alte cuvinte, parafrazându-l pe Thomas Hobbes, ști-vom noi să încătușăm Leviatanul?

Să sperăm că da.