Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez din nou dvs. şi cititorilor ziarului "Crişana", care rămâne cel mai etic şi echidistant cotidian din judeţ. Scriu din poziţia omului implicat în educaţie, deşi poate că acest banal subiect, mai ales acum, în pragul campaniei electorale, sună anost, şi ţinând cont că frământările din rândurile reprezentanţilor învăţământului sunt învălmăşite într-o grevă sau acţiune de protest la adresa celor răspunzători de prezentul degradat. Pentru această situaţie pot spune că doar oameni fără ruşine pot permite ca un lucru administrat de ei să nu se redreseze şi, mai rău, să înceapă să se dărâme efectiv. Ideea rândurilor mele nu este să prezint sau să redescopăr starea de fapt a învăţământului nostru. Doresc să prezint unele idei succinte, poate comparative, asupra sistemului educaţional fundamental, obligatoriu, la noi, văzut din cea mai democrată ţară din lume, SUA. Petrecându-mi ultimii ani în sistemul educaţional american, era imposibil să nu sintetizez anumite aspecte şi să le compar cu cele de la noi. De la bun început, precizez că cei care, în acest moment, cred că e o glumă să comparăm aceste două sisteme, au dreptate, însă, în sens invers. Am să mă refer la învăţământul preuniversitar, cel fundamental, care poate asigura atât în România, cât şi în SUA diplome de bacalaureat (maturitate), respectiv de graduare, adică definitivare a părţii asimilative de bază. Sistemul american, foarte sofisticat în Constituţie şi foarte şubred în conţinut, este diferit de la stat la stat. Ceea ce leagă toate sistemele sau subsistemele, şcolile şi liceele este un aşa-zis standard naţional, care trebuie urmat de toţi, la fel. Adică există o comisie guvernamentală, care stabileşte la fiecare 2 sau 3 ani un fel de obiective care trebuie atinse, o supraprogramă analitică, pe discipline. Ea se transmite în fiecare stat şi se dezvoltă de comisiile statale. În şcoli, fiecare catedră (departament) îşi adoptă propriul manual de predare a fiecărei materii. Există sute, poate mii de manuale, dar numai puţine (câteva zeci, totuşi!) sunt adoptate de consiliul federal şi numai acestea pot fi comandate din fondurile bugetare. Şcolile private sau cele care dispun de resurse extrabugetare (mai ales în comunităţile bogate) pot adopta mai multe manuale şi pot lucra în paralel. Totuşi, toată lumea trebuie să respecte obiectivele centrale. Aici trebuie să precizez că, atunci când se comandă un set de cărţi, manuale şcolare, profesorul are rezervat dreptul de a comanda (evident, prin administraţia şcolii) un pachet complet, care cuprinde: manual detaliat cu instrucţiuni metodico-didactice, set folii proiector, 5-10 CD-uri cu lecţii, planuri de lecţii, elemente auxiliare, teste gata făcute etc., materiale didactice auxiliare şi alte materiale folositoare procesului instrucţional. Ca să dau un exemplu, pentru o clasă de 25 de elevi, un set complet (manuale elevi şi pachet profesor) poate ajunge la 1.500 dolari. Evident, trebuie iarăşi să comparăm cu bugetul anual al unui district (inspectorat), care aici poate avea doar trei şcoli în subordine, şi care este de peste 8 milioane de dolari. Acesta este un exemplu mediu, dacă nu chiar aproape de minimum. În zonele dezvoltate, se pot încasa de un district (5-10 şcoli) cam 50 de milioane pe an. Un alt aspect important este acela că nu există sistemul de materii ca la noi în şcoli şi licee, fiind aproape identic cu cel din universităţi. De exemplu, în foarte multe şcoli, un elev din clasele IX-XII trebuie să urmeze în fiecare an şcolar opt discipline, împărţite în cele două semestre. Adică patru discipline pe semestru. 90 de zile de şcoală (cât are un semestru), zi de zi, elevul face aceeaşi materie, la aceeaşi oră, cu acelaşi profesor, mutându-se în clasa acestuia. Astfel, la disciplina matematică, anii liceali propun elevului materii ca Algebra I, Algebra II, Geometrie I şi II, Probabilităţi şi Statistică, Elemente de Analiză (Pre-Calculus), Analiză (Calculus) şi, eventual, în şcolile superavansate, cursuri de nivel de colegiu. Problema este că, în funcţie de obiectivele naţionale pe discipline, programele analitice şi manualele sunt incomparabil mult mai slabe decât la noi (eu mă raportez la anii 1985-1995, cu cele mai bune rezultate mondiale la concursuri.) Geometria sintetică lipseşte cu desăvârşire, teoremele fundamentale nefiind însoţite nici de demonstraţii, nici de corolare, leme sau alte proprietăţi deductibile. Algebra conţine elemente din clasele IV-VIII la noi, foarte slab reprezentate, fără demonstraţii. Evident, abundă exemplele şi legăturile cu practică reală, însă elevul poate fi foarte uşor debusolat. Elementul intuitiv este foarte bine reprezentat, însă cel deductiv, esenţial în matematică, este aproape inexistent. Formalismul derivat, evident, primează, algoritmii abundând peste tot. Manualele groase, pline cu fotografii frumoase, dar fără rost şi fără legătură efectivă cu lecţia, împovărează elevul atât fizic, cât şi mentalo-structural. Elevii români (sunt sigur că şi cei europeni), ajunşi acolo şi nevoiţi să-şi continue studiile, evident, în engleză, îi depăşesc net pe colegii lor şi devin plictisiţi, fără să braveze, în băncile şi clasele frumos decorate. Profesorii români (de asemenea, şi europeni) care au şansa să predea în şcoli şi licee americane se izbesc de formalismul predării. Având un bagaj de până la 10 ori mai bogat la disciplina pe care o predă, este nevoit să coboare şi să înţeleagă un sistem care se arată fastuos, dar care reprezintă doar 25 % din activitatea educaţională. Să specific faptul că un profesor de matematică, de exemplu, nu trebuie să absolve o universitate de 4-5 ani de matematică. El se înscrie la un colegiu de educaţie şi în ultimii ani se înscrie şi absolvă 4-7 cursuri de matematică (depinde de creditele necesare, de la stat la stat), banale la noi şi pentru un absolvent de Gojdu. Apoi, dă un examen teoretic, numit Praxis, la disciplina pe care doreşte să fie certificat (poate da la cinci discipline diferite, dacă are creditele obţinute la colegiu) şi apoi primeşte o diplomă de certificare, care nu e pe viaţă. Sunt state din SUA în care, din rândul absolvenţilor de colegiu, doar 20-30% trec acest examen la prima încercare. O dată certificat (deşi sunt multe şcoli care angajează în regim full-time necertificaţi cu normă plină, sistemul încadrărilor fiind iarăşi diferit), profesorul are 40 de ore săptămânal, obligat prin contractul cu districtul şi şcoala să fie prezent opt ore zilnic. Totuşi, nu predă toate cele opt ore, ci în jur de cinci, restul fiind pauze de masă, pauze obişnuite şi perioada de pregătire, în care trebuie să stea în şcoală. Salariul său, raportat la cele din economia americană, este comparativ cu cel de la noi, comparativ la economia noastră. Adică starea de nemulţumire există. De asemenea, în şcoli există o grămadă de consilieri pentru elevi. Depinzând de nivelul şcolilor, există un consilier în medie la 100 de elevi. Şcolile cu programe speciale pentru elevi au mai mulţi consilieri, adică psiho-pedagogi, la noi. Sunt situaţii de-a dreptul hilare, în care aceşti aşa-zişi profesionişti stabilesc viitorul elevilor, făcându-le orarul şi materiile de urmat pe anii viitori, fără măcar să consulte profesorii sau părinţii. Evident, nu mai spun că habar n-au de materiile şi conţinutul lor. Aici vreau să trag un puternic semnal de alarmă pentru colegii de breaslă din ţară: să ştie că cel mai îndreptăţit să spună şi să îndrume elevul său spre ceea ce e legat de domeniul pe care-l predă este profesorul, nu psiho-pedagogul. Rigurozitatea unui sistem de educaţie nu se bazează pe ajustări şi improvizaţii, pe consilieri şi îndrumări date de cei absolut neavizaţi, ci trebuie clădită în jurul profesioniştilor pe discipline. Oricând un profesor de la noi va surclasa atât metodic, cât şi informaţional pe oricare profesor american (exceptând, evident, limba, unde dezavantajul este reciproc), fiindcă pregătirea (încă!) se face pe bazele disciplinei, nu pe elemente educaţionale. Un profesor de matematică trebuie să ştie, în primul rând, matematică şi apoi metodică, nu invers. Fiindcă oricine doreşte să salveze pe cineva de la înec trebuie să ştie, la rândul său, să înoate. Văzut de peste Atlantic, după ani buni petrecuţi în "miezul problemei", sistemul românesc a dat roade bune până acum, chiar foarte bune. Ştiu că se degradează pe zi ce trece. Ştiu, de asemenea, că se pierd cele mai mari valori intelectuale. Cunosc problemele şi le simt. Însă vreau să spun că sistemul american, pe care mulţi îl ridică în slăvi şi chiar se încerca să fie implementat pe segmente, nu este mai bun. Nu vă spune unul care a vizitat America din maşină sau iaht, ci o persoană care s-a format în sistemul românesc şi care a "vândut" americanilor unele cunoştinţe. E timpul să ne trezim şi să realizăm că, pe lângă sute sau mii de lucruri rele ale noastre, care pot fi îmbunătăţite urmând sisteme străine, educaţia în România este (mi-e teamă să zic "a fost") un atu. Să-l folosim şi să profităm de asta. Eu zic asta, because I care about Romania (pentru că îmi pasă de România).