Motto:

"Va trebui oare în cazul acesta să credem că pe unele le-a făcut Dumnezeu cu totul incapabile de a săvârşi binele, iar pe altele, cu totul neînstare de a se lipi de rău, cu alte cuvinte, unele ar rămâne numai în fericire, pe când altele ar putea opta şi pentru bine ca şi pentru rău?"

(Origen; Despre Principii; Cartea întâi; 5; III)

Iată ce probleme îşi punea Origen în jurul anului 230 d.C. Este chiar atât de tranşantă diferenţa dintre indivizi încât unul este doar miere, iar altul doar fiere? La fel se pune şi s-a pus întrebarea şi despre popoare: unele au doar calităţi, iar altele doar defecte? Întrebarea acestui părinte al bisericii este, dincolo de lumescul aparenţei sale, extrem de profundă şi vizează legea apăsătoare a imparţialităţii. Apăsătoare deoarece ea nu ne iartă şi nu ne admite subiectivitatea în care atunci când nu conştientizăm spre a fi critici cu noi, ne scăldăm, fericiţi întru ebrietatea propriilor convingeri, care nu văd decât dorinţele şi năzuinţele noastre. Este funciară tendinţa noastră de a exagera. Uneori această tendinţă devine tiranică şi ne lipseşte de posibilitatea de a vedea degradeul realităţii, mai ales a realităţii umane. Între albul pur pe care nu l-a putut pretinde decât un singur om şi acela bătut în cuie şi negrul absolut, de care atunci când auzim ne facem cruce, există o gamă infinită de degradeuri, de treceri treptate, pe care linie ne aşezăm cu toţii ca pe o aţă întinsă. Dar lumea este aşa cum este, iar oamenii exagerează mereu. De aceea, dacă veţi lua serii de filme pe teme date, întotdeauna unii sunt nu numai proşti, laşi şi grobieni, totdeauna aceiaşi, iar alţii sunt întotdeauna doar inteligenţi, viteji şi distinşi nevoie mare, totdeauna aceiaşi. Cam acesta este tonul pe care se discută în toate conflictele omeneşti, inclusiv cele istorice, la ora actuală. De unde am pornit la aceste gânduri? În această vară un mare şi distins iatroistoric (Radu Iftimovici) a publicat, într-un săptămânal, un articol în care arată un fapt îndeobşte trecut cu vederea, să nu zic ocultat şi puţin cunoscut de români. Este vorba despre faptul că în timpul celui de-al doilea război mondial în timp ce în toate ţările satelite Germaniei naziste, evreii erau luaţi şi duşi în lagărele morţii, la Bucureşti s-a deschis o Facultate de Medicină pentru evrei, cu profesori evrei, concomitent cu faptul că România nu a trimis niciun evreu în sinistrele lagăre şi că românii din Ardealul de Nord ocupat de hortişti îi ajutau pe evrei să fugă în România, de unde puteau pleca în largul lumii. Sunt acestea realităţi care fac din România un unicat al acelei crunte perioade. Aceste realităţi au fost recunoscute verbal şi în scris de către marele rabin al Genevei. Ei bine la acest articol a lui R. Iftimovici în care nu ataca pe nimeni, nu scuza nicio derapare în inumanitate, apare cu o promtitudine stupefiantă în acelaşi săptămânal o replică a unor profesori din New York. În respectiva replică autorii reduc aspectul problemei la "Un episod trist dintr-o istorie tragică". Istoria întradevăr a fost tragică, dar episodul relatat de Iftimovici este unul fericit, în raport cu ceea ce se întâmplă în ţările satelite sau cucerite de Germania.

(va urma)