Suferinţa este democratică, la fel ca şi moartea. Nimeni nu-i scapă. Dar totuşi suferinţa unora poate fi o izmeneală penibilă în ochii celorlalţi. Mai ales după ce te bucuri sau te-ai bucurat de-o grămadă de privilegii, în bună măsură nemeritate.

Cam toţi potentaţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se victimizeze, vezi cazul Mioarei Roman, care consideră că statul român îi este dator, pentru sacrificiul ei faţă de popor, cu o locuinţă semigratuită. Tot aşa cum bolşevicii marginalizaţi s-au răzbunat în 1989 pe Ceauşescu, punându-l pe Ion Iliescu preşedinte. Şi ei au suferit, în frunte cu Silviu Brucan, care a dăinuit mult şi bine după aceea, ca într-o reparaţie morală faţă de suferinţa sa. La fel se întâmplă şi cu pierderea puterii, apare suferinţa imediat, mai ceva ca o migrenă. Apar dosarele, DNA-ul, hărţuirea politică şi automat nevoia inculpatului de-a empatiza public cu suferinţa celor mulţi, de care n-a vrut să audă atât cât timp i-a condus, pentru ca şi publicul să trăiască solidar marea sa dramă. Îşi pierd sedii de partide, mandate, amante, după care joacă în comedia revoluţionarului, flămând după puterea pierdută. Dar nu doar cei ce-au fost şi nu mai sunt îşi plâng de milă, ci chiar şi cei ce sunt şi nu ştim dacă vor mai fi, chiar şi ei trag dâra tristeţii după ei. Atracţia turistică numărul unu a ţării, d-na Udrea, îşi justifică pasiunea pentru rochii exorbitante pentru că altă bucurie n-are de la viaţă. N-are plozi, n-are câini, n-are mâţe, în general n-are decât ceea ce duce cu ea. De asta are şi acest motto pe blogul domniei sale, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine). Şi duce, chiar duce bine. Tristă poveste, ca şi a doamnei Roman, a fetelor ei, a doamnei Tăriceanu, Năstase, femei de casă, Agripine, Ecaterine Teodoriu, sacrificate pentru popor, care, lipsit de mizericordie, vorba lui nenea Iancu, le uită sau nu le înţelege. Dar măcar are ocazia să le privească, pentru că aceste "victime" rămân cu un drept câştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de-a se lamenta public, de-a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sunt nemuritori. De aceea şi suferinţele lor vor continua. Iar cei ce azi se laudă, aşa cum o face acum ciobanul primordial, care ne anunţă triumfător faptul că doar pentru că se trezeşte ia 1000 de euro de la Parlamentul European, vor fi poate "răstigniţii" de mâine. Nici nu contează dacă el ia atât, important este că, dacă nu va mai mulge oaia comunitară şi pe deasupra se vor întoarce iar procurorii, iarăşi vom ajunge la lanţuri, la Barabas, la cruci. Şi tot aşa, circul suferinţei se va învârti mereu. Din păcate, preţul biletului la această telenovelă e unul imens pentru poporul român. Dar poate că asta merită o populaţie care n-are instinctul social al dreptăţii: cel mult o invitaţie în fotoliu la telenunta lui Borcea, pe care bineînţeles că o onorează cu multă plăcere.