Oricât s-ar face oamenii de afaceri luntre şi punte în încercarea de depăşire a efectelor crizei, eforturile lor sunt sortite eşecului dacă politicile economice şi fiscale ale statului sunt neadecvate. Nimănui nu pare să-i pese că riscul de faliment este inevitabil, că economia şi bugetul ţării pot rămâne fără celula de bază - firma, adică tocmai cea în care se produc valoarea şi plusvaloarea (profitul), din care, apoi se constituie resursele financiare necesare reluării şi continuării procesului de producţie, dar şi o mare parte din veniturile bugetare.

În acelaşi timp, dispărând firmele, dispar instantaneu şi cele două categorii de contribuabili - angajatori şi angajaţi -  la bugetele ţării (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale cu derivatele sale etc.), dar, în schimb, se îngroaşă numărul şomerilor şi al aşa-zisei "armate de rezervă", ce nu-şi găseşte de lucru, fiind sortită să ducă o viaţă degradantă pentru condiţia umană a unei societăţi care se pretinde superioară, democratică, dreaptă şi umană. Încercaţi, domnilor guvernanţi şi politicieni, să vă puneţi numai pentru o clipă în locul unui om care a rămas fără loc de muncă şi care are acasă familie şi copii, dar pe care la vârsta de 40-45 de ani nu-l mai angajează nimeni, fiind considerat "bătrân". Puneţi-vă odraslele voastre în locul zecilor şi sutelor de mii de tineri care au absolvit o şcoală sau o facultate, care nu-şi găsesc de lucru din "lipsă de experienţă". Unde să capete experienţă, dacă nu-i angajează nimeni? Nu vă "spălaţi" pe mâini ca Pilat din Pont, luând în braţe o teorie liberală depăşită, conform căreia statul nu trebuie să se amestece în economie, lăsând totul pe seama acţiunii "oarbe" a legilor pieţei. Neoliberalii şi alte curente de gândire nonconservatoare s-au debarasat demult de asemenea teorii ce nu mai corespund complexităţii vieţii economico-sociale contemporane, statul având rolul de a elabora "programe economice" pe termen mediu şi lung din care să rezulte tendinţa de dezvoltare în viitor, să stabilească politici macroeconomice şi fiscale care să consolideze firmele (agenţii economici) şi nu să le falimenteze, deoarece prin falimentarea firmelor se reduce drastic numărul contribuabililor, atât persoane juridice, cât şi fizice, adică atât angajatori, cât şi angajaţi. O singură firmă dacă dispare din peisajul economic al ţării ar trebui să fie motiv de îngrijorare pentru Guvern, iar atunci când dispar cu sutele de mii, ar trebui să le dea de gândit, să recunoască că nu sunt buni conducători şi să lase locul altora. Dar de unde atâta bun simţ la guvernanţii noştri, care ar fi în stare să se lege de fotolii cu şapte lanţuri, pentru a nu scăpa ciolanul dintre gheare. Personal apreciez măsurile de reducere a suprastructurii birocratice  luate de Guvern, dar dacă acestea nu sunt însoţite de măsuri de lărgire şi întărire a bazei economice, fac mai mult rău decât bine, deoarece se eliberează forţa de muncă transparentă în noncontribuabili, care se adaugă la numărul mare de noncontribuabili existent în prezent în economie, atât în sectorul de stat, cât şi în cel privat. Soluţia ieşirii din acest marasm nu constă numai în reducerea veniturilor unor categorii de bugetari sau a numărului acestora ci, în primul şi în primul rând, în încurajarea sectorului privat prin facilităţi fiscale consistente, semnificative şi pe o durată de timp optimă, necesară consolidării acestuia, ca, de exemplu, scutirea, pe un anumit interval, a firmelor nou înfiinţate de plata impozitului pe profit, cu condiţia achitării la timp a obligaţiilor faţă de bugetul asigurărilor sociale (de pensii, de sănătate, de şomaj etc.), sprijinirea firmelor ameninţate de faliment prin amânarea unor obligaţii de plată faţă de bugetul pe o anumită perioadă, dacă prezintă un plan de redresare economică într-un termen convenabil statului etc.

Desigur, se pot identifica nenumărate soluţii pertinente şi reale de ieşire din criză, cu condiţia ca acei chemaţi să le găsească să-şi pună capetele la contribuţie şi să gândească, nu la cum să-şi sporească ei averile, ci la cum să repornească motoarele economiei pentru a ne autogospodări din surse proprii şi nu numai apelând la nişte credite care nu numai că nu ne vor salva, dar ne vor adânci mai rău în criză, plasându-ne pe ordita unui cerc vicios din care ne va fi aproape imposibil să ieşim.