Recentul Festival Interetnic de Teatru, care s-a desfăşurat la Oradea, s-a încheiat, după o săptămână de desfătare culturală, într-o formă greu de imaginat, chiar şi în perioada dictaturii comuniste. 

Duminică seara, înainte de excelentul spectacol cu "Vicleniile lui Scapen", de Moliere, prezentat de Teatrul Csokonai din Debreţin, a avut loc o festivitate de premiere a celor remarcaţi de Juriul prezidat de un regizor din Budapesta. După ce o distinsă actriţă a Teatrului Szigligeti din Oradea, Kovacs Eniko, a interpretat elegant şi cu distincţie profesională "uvertura" Festivităţii de Premiere, în toate limbile trupelor participante, a apărut o politrucă locală, Biro Rozalia, şi a "interpretat" un monolog de campanie  electorală. Apoi, ex-ministrul Kelemen Hunor a pastişat-o, spre "deliciul" publicului consternat de schimbarea "repertoriului"  unei seri frumoase. Ineditul celor două momente "artistice" l-a constituit însă faptul că în faţa unei săli pline cu spectatori veniţi să vadă un spectacol regizat de unul dintre cei mai buni regizori ai momentului, Silviu Purcărete, am fost serviţi  cu două discursuri politice, în limba maghiară, în faţa unei asistenţe din care cel puţin o treime era formată din vorbitori de limba română. Cum limba mea maternă este limba maghiară, nu m-am simţit "discriminat" lingvistic, decât cultural, artistic. Dacă ne aflăm în România, unde limba oficială este limba română, poate că, în sensul "corectitudinii politice", dacă nu şi din respect cultural, cei doi politicie, buni vorbitori de... limbă oficială, erau datori să se exprime, cel puţin bilingv, adică interetnic, aşa cum se numea Festivalul la care participau în calitate de "oficiali", adică şi în limba română. Sunt convins că preşedintele "suspendat" Traian Băsescu, care-i admiră şi-i preţuieşte pe  maghiarii din secuime, dacă ar cunoaşte limba maghiară, ar vorbi şi ungureşte, când se duce vara la colocviile din Balvanyos. Ca să nu fiu înţeles greşit, mai ales de confraţii mei maghiari în ale teatrului, voi preciza că toată viaţa m-am străduit să fiu mai aproape de homofaber şi nu de sapiens, adică de fapte, nu de vorbe înţelepte, cu riscul, chiar voluptatea de-a da cu bâta-n baltă, de-a spune adevărul, neconvenabil, în relaţiile cu instituţiile sau oamenii statului. În 1972, student fiind, mi-am ratat un examen de semestru din cauza unei studente deosebit de talentate, dar zvăpăiată, cu tulburări de comportament, şi urma să-l pregătesc în vacanţa de vară, ca să-l pot prezenta toamna. Cum colegii mei „românaşi" nu aveau vara chef de lucru, m-am dus la Institutul de Teatru din Târgu Mureş, la marele actor Kovacs Gyorgy, unde nu exista încă secţie română, şi i-am cerut trei actori. Marele actor m-a privit uimit şi m-a întrebat: "Şi în ce limbă vrei să-ţi prezinţi examenul? Studenţii mei nu ştiu româneşte?" "În limba maghiară, maestre", i-am  răspuns. După o pauză lungă, fixându-mă  suspicios, maestrul a replicat: "Tovarăşe Ieremia, dumneata vrei să mă dai afară din funcţia pe care o ocup în învăţământul universitar?" Dezamăgit, m-am întors acasă şi le-am povestit întâmplarea bunilor mei prieteni de atunci, de la secţia maghiară. A doua zi am început repetiţiile cu "Hei! Jo emberec!", de Saroian, împreună cu Kakucs Agnes, Tikeli Laszlo (Dumnezeu să-l odihnească), Vandor Istvan şi Adrian Pintea, care cânta în spectacol în limba maghiară. Viitorul mare actor Adrian Pintea era elev şi-l pregăteam pentru admitere, folosindu-l şi în spectacolele, examenele mele din Institut. Profesorii mei din Bucureşti, în frunte cu Radu Penciulescu, mi-au notat cu 10 spectacolul maghiar. În 1974, pentru că am terminat facultatea ca şef de promoţie, am ales locul cel mai bun afişat la repartiţie: Teatrul Naţional Timişoara. Silviu Purcărete a ales Constanţa. La Timişoara am făcut, de câteva ori, cel mai bun spectacol din România şi am fost dat afară pentru "Spectacole antipartinice şi antistatale". Apoi, Dinu  Săraru, în 1977, m-a dat şi el afară din funcţia de prim-regizor al Teatrului Mic din Bucureşti, după ce am semnat protestul scriitorului Paul Goma împotriva lui Ceauşescu, CARTA  77. Am fost reprimit la Timişoara cu sprijinul domnului Ion Iliescu, care la vremea aceea era un fel de Andrei Pleşu în PCR. În 15 decembrie 1989 am fost unul dintre puţinii români care l-au apărat pe Laszlo Tokes, în faţa Parohiei sale, iar în 20 decembrie am confecţionat celebra scenografie anticomunistă din Balconul Teatrului Naţional, nu al Operei, cum zic mancurţii din Banat. Niciun "artist lyric" nu şi-a riscat viaţa, nu a participat la Revoluţie. În toată România de atunci s-au implicat numai oameni de Teatru. Genul liric i-a plăcut lui Ceauşescu, ne adormea "frumos". După Revoluţie am încercat să mă întorc acasa, în Oradea, dar, din varii motive, n-am reuşit. Între timp m-am întors,  mi-am construit şi un cavou în cel mai frumos cimitir din Oradea,  Rulikowski, şi m-am dus  la conducerea Teatrului maghiar, spunându-i că aş vrea să-mi închei cariera de regizor pe scena pe care am debutat. Le-am propus piesa "Iona", de Marin  Sorescu,  gratuit, fără  să cer drepturi de autor pentru regie, scenografie şi  ilustraţie muzicală. Am dat, însă, peste o directoare, om  politic, adică fără o meserie, îndoctrinată de UDMR, care  m-a refuzat. Nu ştiu dacă Destinul sau întâmplarea face că  aceasta este o rudă îndepărtată a unuia dintre informatorii   care mă turnau din Oradea. I-am povestit întâmplarea unui  om care mă respectă şi mă preţuieşte pentru tot ce-am făcut  în teatru, la Revoluţie, şi pentru concetăţenii mei maghiari: Laszlo Tokes. Uimit de tratamentul conaţionalilor săi domnul Tokes mi-a rezolvat un contract la Teatrul  Csokonai, din Debreţin, cu directorul Vidnyainski Atila.  Dar cum n-am făcut un secret din această colaborare, udemerişti din Oradea mi-au luxat-o, făcându-mi la  Debreţin un portret de "naţionalist-şovin". Bănuiesc că n-au aflat că în urmă cu nişte ani, pentru că n-am reuşit să ridic o statuie a lui Eminescu în faţa Teatrului Naţional "Mihai Eminescu", din Timişoara, am cerut să fiu primit în UDMR Timiş, ca să mă sprijine în această acţiune. Nu m-au primit, dar apoi Demeter Andras, secretar de stat în Ministerul Culturii, sponsorizat de  soţia miliardarului  Tender,  a instalat în fruntea Teatrului Naţional "Mihai Eminescu", din Timişoara, o directoare (Hauswater), care  n-a avut în viata ei un loc de muncă şi carte de munca, al cărei prim gest "cultural", dupa instalare, în 2005, a fost să  arunce la gunoi portretul lui Eminescu din biroul  direcţiunii, să schimbe denumirea teatrului şi să-mi   comunice, în scris, că-s pensionat. Să nu uităm că am fost  şi director, şi prim regizor în acel teatru şi i-am adus un car  de premii prin spectacolele mele. Acestea sunt "valorile" selectate de partidele politice din România care clamează  vorbe onorabile, dar comit fapte detestabile. Sunt convins că dacă Teatrul  "Szigligeti Ede", din Oradea, ar fi condus de un maghiar, om de cultură autentică, n-am  fi asistat la acest spectacol "interetnic" regretabil.

Ioan IEREMIA - Societar de Onoare al Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara