Ultima apariţie publică notabilă a preşedintelui Traian Băsescu a lăsat impresia că titularul vremelnic al Palatului Cotroceni vrea ca lumea să ştie că a ales să-şi ducă viaţa, vorba nemuritorului Petre Ţuţea, "între Dumnezeu şi ţara" sa. Nu-i de mirare la o persoană care se consideră perfectă - cu zâmbetele şi interjecţii de rigoare - ales al poporului (bine că nu şi-a spus "prieten al poporului", ca Marat), împărţitor al dreptăţii, susţinut, dar nu iubit şi care nu are decât Divinitatea deasupra sa. Şi totuşi, în mijlocul săptămânii, preşedintele a coborât din Olimpul personal, înfăţişându-se supuşilor (pardon, electoratului) parcă în alt registru, ca un nou-născut la termen, după nouă luni de aşteptare. Ceva mai sobru, mai cu lecţiile făcute, fără glumiţe îndoielnice şi punându-şi diapazon la veselia dogită. Cum se zice că Traian Băsescu este mai "zoon politikon" decât prietenii şi adversarii săi, probabil a simţit că, de data aceasta, nu se face să apară implacabil şi infailibil, după consultările boante de la Cotroceni, departe de a fi atone şi unde participanţii nu au sucombat farmecului prezidenţial. Probabil, prezidentul a mai simţit şi că absenţa PSD, un partid semnificativ, pe care l-a urecheat cu o suficienţă care nu-i face cinste - ca gentleman şi cea mai importantă persoană publică a momentului - a cam golit de semnificaţie, conţinut şi mesaj, instituţia stimabilă a consultărilor Preşedinţiei, punându-l în situaţia unui patriarh de familie cu autoritatea contestată de fiii rătăcitori şi rebeli. Altfel, preşedintele a etalat, cu o nonşalanţă răspicată, un sortiment variat de probleme deşertate din sacul partidelor. Pare decis să se folosească de arma referendumului - argument forte pentru inimi impresionabile, dar greu de manevrat în practică - decretează corijenţi şi premianţi în frământata justiţie, ne mai mângâie părinteşte pe sănătatea greu încercată, trimite bezele către societatea civilă şi îşi arată largheţea faţă de opoziţie, pusă pe coji de nuci doar în scopuri strict educative. Ceva, însă, s-a schimbat. Atitudinea de factotum nu mai este reţetă garantată pentru impunerea de păreri. Nouă luni, preşedintele a fost izvor de axiome, alfa şi omega, zenit şi nadir. Cumva, este ca bolile copilăriei: necesare pentru imunizare, dar după care începe maturizarea. În cazul său este vorba despre maturizarea în meseria de preşedinte de ţară. Pentru că aici este contradicţia: Traian Băsescu este oarecum dizarmonic faţă de statutul său public şi poate că a început să conştientizeze această stare. Cum probabil va ieşi, în cele din urmă, din starea de "originalitate", trebuie să ţină seama în primul rând de alegători, pe care, greşit, şi-i însuşeşte ca electorat personal, întrucât a fost votat, fără doar şi poate, în primul rând de suporterii unei alianţe de partide politice şi apoi de suporterii personali. Şi, indiferent de culoare politică, alegătorul român încă mai suferă de sindromul istoric al "marelui tătuc". Adică nu-i pică bine să fie considerat de categoria a doua, doar pentru că a votat altă culoare şi se simte stânjenit să nu se recunoască în preşedintele său, pentru că vrea, după cum spunea Feuchtwanger despre personajele sale, pe cineva "reprezentativ şi demn de a fi iubit". "Nu eu l-am votat", se aude destul de des pe stradă după fiecare scrutin prezidenţial şi asta ar trebui să fie un motiv de meditaţie inclusiv pentru Traian Băsescu. Viaţa de preşedinte a lui Traian Băsescu mai durează cel puţin cinci ani fără nouă luni. Suficient ca să se concilieze cu sine şi condiţia sa de preşedinte şi ca să ne ofere o seamă de motive pentru a-l respecta, cu sinceritate, drept primul "servant" al naţiunii.