Deşi art. 2 al textului Diktatului de la Viena prevedea ca "evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă", deşi prevederile interne din 3 septembrie 1940 transmise armatei de ocupaţie horthyste specificau interzicerea de represalii şi acţiuni individuale, deşi România nu era în război cu Ungaria, totuşi, la ocuparea teritoriului primit s-au înregistrat violenţe inimaginabile.

Astfel, urgia horthystă s-a manifestat în numeroase acte de teroare cruntă asupra populaţiei paşnice româneşti: maltratări, bătăi, schingiuiri, crime, jafuri, rechiziţii de bunuri, expulzarea populaţiei. Numai în luna septembrie 1940 în judeţul Sălaj (care era judeţ de graniţă atunci) s-au înregistrat 400 de victime (bătuţi, maltrataţi, ucişi). Între 1940 - 1944 din judeţul Sălaj s-au refugiat 28.000 de persoane, iar din întreg teritoriul cedat au plecat peste 500.000 de persoane din faţa terorismului horthyst dezlănţuit. Printre cauzele masacrului de la Ip pot fi enumerate propaganda şovină revizionistă, întreţinută în mod abil şi tenace de regimul horthyst în toată perioada interbelică, care a găsit aderenţi şi în rândul populaţiei de origine maghiară din România - şi în mod particular din Ip - şi incidentul din 7 septembrie 1940. Atunci, la trecerea prin comuna Ip, doi soldaţi ai armatei maghiare, fiind beţi, au lovit lăzile cu muniţie din căruţa cu care se deplasau, iar acestea au explodat, omorându-i. Autorităţile nou instalate au făcut o anchetă în rândul a peste 120 de români şi au arestat o familie bănuită, Kozari, dar nu au aflat „vinovaţii", pentru că ei nu existau, fiind nevoiţi să-i elibereze. Chiar vizitiul căruţei, când şi-a revenit, a declarat că vinovaţii au fost acei soldaţi (victimele) care au provocat explozia. După înmormântarea celor 2 soldaţi, la 9 septembrie, suspiciunile s-au menţinut şi pe fondul sentimentelor şovine exacerbate la adresa românilor din Ip, cu toate că nu s-a dovedit că erau vinovaţi, iar România, repet, nu era în război cu Ungaria, s-au pregătit represaliile. Evidenţa românilor, adică adresa, numărul casei, numărul de persoane din familie, s-a făcut într-un mod foarte perfid, sub pretextul achiziţionării de către armata de ocupaţie a animalelor pentru consum (carne de porc). Grupe de recenzori, mai ales poştaşul Kerekes Beniamin a avut un rol important, alcătuind liste cu adresele exacte şi numărul de persoane din familiile româneşti. Autorii şi organizatorii acestui oribil masacru asupra populaţiei româneşti au fost baronul local Farago Istvan, ca susţinător moral, învăţătorul Ujhelyi Adalbert, coordonator şi locotenentul Vasvari Zoltan, comandantul trupelor armatei maghiare staţionate în Nuşfalău ca executant. Îndeplinirea actului primitiv şi revoltător s-a făcut prin intermediul a 5 grupe de soldaţi ai armatei maghiare horthyste conduse de elemente declasate locale adepte a teoriilor şovine de epurare etnică, membri în garda locală. Acestea s-au împărţit pe străzile satului şi au mers din casă în casă. Masacrul a început în jurul orei 24.00 şi a durat până în jurul orei 04.00 în 14 septembrie. Români erau chemaţi afară sau scoşi din case, acuzaţi că deţin arme sau manifeste antimaghiare şi apoi omorâţi. Au fost ucişi prin împuşcare sau cu baioneta, în casă sau afară, iar unii, în semn de profund dispreţ, pe grămada de gunoi din curte, petrecându-se scene apocaliptice. Nu s-a făcut diferenţa între copii, tineri, bătrâni, femei sau bărbaţi. Puţini au scăpat: cei care au reuşit să fugă când au auzit împuşcături (ex. Costelaş Gheorghe, Crişan Alexandru) s-au acoperit de trupul tatălui mort - Butcovan Gavril - trei familii scăpate de vecinii maghiari (Dacz, care a salvat fam. Moldovan, Borzaszi pe fam. Găvriluţ, Salanki Sandor pe fam. Brisc Toader, sau unde nu au ajuns echipele morţii (familiile Butcovan şi Scurtu). Au fost omorâte în total 157 de persoane, români de religie greco-catolică, aproape întreaga populaţie din acel timp din sat. Dimineaţa, în 14 septembrie, au fost adunate cadavrele din sat de către ţigani şi duse cu carele la cimitir, pe deal. Aici au fost depuse într-o groapă comună (24/4 m) pe trei rânduri, acoperite cu pământ şi apoi s-a turnat var nestins pentru accentuarea descompunerii. Autorităţile n-au permis săvârşirea slujbei de înmormântare sau punerea unei cruci. În 1946 Tribunalul de la Cluj i-a condamnat pe autori şi executanţi. În memoria martirilor ucişi în 13/14 septembrie 1940, la Ip s-a ridicat în 1983 un monument în centrul comunei, la cimitir a fost amenajat mormântul acestora, în 1984, străjuit de o cruce ce are scrise pe plăci de marmură numele celor 157 de cetăţeni, de asemenea în pronaosul bisericii ortodoxe din Ip sunt scrise numele martirilor, iar în 1996 Parlamentul României a declarat prin lege comuna Ip "localitate martir a neamului românesc". Astăzi, în comuna sălăjeană, în jurul orei 12.00, la groapa comună din cimitirul satului, va avea loc un serviciu religios de pomenire a martirilor ucişi acum 71 de ani, pentru singura vină de a se fi născut români.

Prof. Silviu JUNJAN, fiul al comunei Ip