După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, toată lumea credea că omenirea se va elibera de războaie, de mizerie şi de foamete, că nu vor mai exista ţări sărace şi ţări bogate, oameni săraci şi oameni superbogaţi, dar speranţele lor nu s-au împlinit, focare de război existând peste tot, pericolul unei deflagraţii nucleare ne pândeşte la tot pasul, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit, nu s-a micşorat, optimismul oamenilor şi încrederea lor într-o lume mai bună şi mai dreaptă s-a năruit, luându-i locul pesimismul şi deznădejdea.

Omul simplu de pretutindeni se întreabă de ce, astăzi, este confruntat cu mai multe dificultăţi şi care sunt perspectivele, dar răspunsurile întârzie să vină. Globalizarea a creat un nou tip de tensiuni la nivel planetar, proiectele şi programele adoptate de către "arhitecţii" lumii şi ai Europei nu au dat rezultatele scontate şi aşteptate, astfel că din ce în ce mai pregnant apar manifestaţii antiglobalizare din partea unor grupuri mari de oameni, care nu vor să renunţe la identitatea lor naţională, la tradiţiile şi obiceiurile lor şi să se contopească în ceva nedefinit, neconturat.

Pe de altă parte, "supercentralizarea" şi "concentrarea" deciziilor în mâna unui grup de oameni provenind din ţările dezvoltate începe să-i îngrijoreze pe şefii de guverne ai ţărilor sărace, al căror cuvânt va conta mai puţin în luarea deciziilor. În timp ce problemele cu care se confruntă omenirea sunt tot mai numeroase şi mai complexe, concentrarea excesivă a deciziilor în mâna unui grup restrâns de oameni nu pare soluţia cea mai bună, o decizie fiind cu atât mai corectă cu cât la luarea ei participă mai multe capete, în speţă mai multe ţări.

Atât prezentul, cât şi viitorul devin tot mai preocupante pentru oameni, deoarece mizeria şi sărăcia, violenţa, terorismul, drogurile, criminalitatea bântuie zone întregi ale globului, făcându-ne să ne simţim într-o lume tot mai nesigură, mai neprimitoare. Oare nu "globalismul" şi "dirijismul", nu concentrarea deciziilor în mod excesiv în mâna unui număr restrâns de "atotştiutori" este cauza problemelor cu care se confruntă lumea de astăzi? Nu se greşeşte, oare, ignorându-se particularităţile, specificul, importanţa, gravitatea problemelor cu care se confruntă fiecare ţară în parte? Nu se greşeşte, oare, uitând unul din principiile de bază ale schimbului internaţional de bunuri şi servicii - diviziunea muncii - conform căruia fiecare ţară produce ceea ce-i permit resursele materiale, energetice, tehnice şi tehnologice, dar şi umane, făcând, apoi, schimb de produse şi servicii cu alte ţări?

Cei care au "plănuit" dezindustrializarea României şi transformarea ei din producător în consumator nu s-au gândit că acest "plan" se va întoarce, la un moment dat, ca un bumerang, împotriva lor, deoarece, desfiinţând industria, au desfiinţat milioane de locuri de muncă, aducătoare de venituri pentru populaţia ţării a cărei putere de cumpărare scade pe zi ce trece, astfel că nu peste mult timp n-o să mai fie cumpărători pe piaţa românească. Este evident că "soluţiile" adoptate până acum s-au dovedit nerealiste, paleative (care nu suprimă cauza), iar modelele de gândire au fost simpliste, deoarece cei care au gândit respectivele "soluţii" nu vor să recunoască explicit cauzele crizei în natura social-economică a sistemului, iar economiştii n-au reuşit să formuleze complet şi corect răspunsurile, punând, spre exemplu, cauzele şomajului pe seama lenei şi a eşecurilor individuale ale oamenilor şi nu pe seama  repartiţiei inechitabile a averii şi a opţiunilor greşite în domeniul investiţiilor.

Din păcate, nici "artizana bunăstării sociale" - Uniunea Europeană - n-a găsit încă soluţii prin care să scoată ţările sărace din starea în care le-au găsit la primirea în această "asociaţie de state europene", ci mai degrabă le dojeneşte, uneori părinteşte, alteori fără menajamente, ameninţându-le cu măsuri drastice de sancţionare, de natura tăierii sau neacordării unor fonduri, în loc să le sprijine să se integreze mai rapid în Uniune, să le ajute, prin sistemul de finanţări nerambursabile, să-şi îmbunătăţească industria şi agricultura, să performeze în economie pe ansamblu sau secvenţial, în sectoarele considerate prioritare pentru economia ţării respective, dar şi a Uniunii, care nu se poate întări dacă în interiorul ei există ţări "slabe".

Măsurile de pedepsire, de dojenire şi chiar de ameninţare a ţărilor din ultimul val (România şi Bulgaria) cu suspendarea sau tăierea unor fonduri nu sunt deloc productive, acestea trebuind să fie sprijinite mai mult, din punct de vedere tehnic, cu privire la modalităţile de obţinere şi de cheltuire a fondurilor europene, având în vedere lipsa lor de experienţă. Nu trebuie pedepsiţi o ţară şi un popor pentru lipsa de profesionalism a celor care se ocupă de administrarea fondurilor europene, ci doar cei vinovaţi. Se pare, însă, că este mai uşor să aplici sancţiuni decât să acorzi sprijin tehnic nemijlocit ţărilor care au nevoie de acesta, în ciuda unei structuri instituţionale foarte stufoase de care dispune şi care este o mare devoratoare de bani, de mulţi bani.

În cadrul acestei structuri, Parlamentul este instituţia în care europarlamentarii, aleşi politic, nu prea îşi justifică locul în fotoliile prea călduţe şi prea costisitoare pentru aportul pe care şi-l aduc la atingerea scopului pentru care a fost creat, acela de adunare legislativă, cu prerogative importante în ce priveşte bugetele şi constituţiile ţărilor membre, deoarece între grupurile parlamentare există mari diferenţe de opinii şi mari disensiuni, fiind şi supradimensionat, iar în rândul europarlamentarilor există şi multă "pleavă" politică, datorită sistemului de alegere prin vot, o dată la 5 ani, introdus în anul 1978, dată până la care europarlamentarii erau alcătuiţi din reprezentanţi ai parlamentelor ţărilor membre. Pentru a se evita intrarea în Parlamentul European a unor neaveniţi, probabil că ar fi mai bine ca europarlamentarii să fie numiţi de parlamentele ţărilor membre din rândul unor adevărate "valori naţionale", neangajate politic, personalităţi din domeniul economic, social, juridic, administrativ, capabili să promoveze o legislaţie europeană modernă, dar care să nu intre în contradicţie cu legislaţiile naţionale. Comisia Europeană, organul administrativ al Uniunii, Consiliul de Miniştri, răspunzător de procesul de decizie politică, şi Curtea Europeană de Justiţie trebuie să dea dovadă de echilibru, echidistanţă, imparţialitate, corectitudine şi neapartenenţă politică, adică să nu fie pentru unii "mumă", iar pentru alţii "ciumă" şi, mai ales, să nu se implice direct în "rezolvarea" unor disensiuni interne, cu vădită tentă de parţialitate, de favoritism şi influienţare.

 Actualii şefi ai Uniunii Europene nu trebuie să uite că obiectivul statelor care au pus bazele acesteia (Germania de Vest, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburgul şi Olanda) era, pe lângă promovarea cooperării economice şi politice între membrii săi şi obţinerea unei uniuni monetare până în 1999 şi abolirea taxelor vamale, stabilirea unui sistem de finanţări nerambursabile pentru a ajuta ţările sărace ca să-şi îmbunătăţească industria şi agricultura.  Popoarele acestor ţări au crezut în acest deziderat, punându-şi mari speranţe că vor ajunge şi ele să ducă o viaţă mai bună. Se pare, însă, că au visat frumos, dar când s-au trezit din vis au constatat nu numai că nu o duc mai bine, că nu sunt mai bogaţi, ci chiar mai săraci decât înainte de a intra în Uniune, iar discrepanţele dintre ţări s-au adâncit şi mai mult.

Dar atâta timp cât structurile instituţionale ale Uniunii au în componenţa lor grupări politice şi alianţe de partide cu interese mai mult divergente decât convergente, lucrurile nu pot merge spre făgaşul lor normal, divergenţele interne constituind o mare frână în atingerea obiectivului propus - acela de a ajuta ţările sărace să iasă din sărăcie, să prospere, astfel ca Uniunea, în ansamblul său, să fie şi să-şi menţină statutul de "cea mai mare putere comercială din lume".