Motto:

"În atmosfera groasă a zilei cei de azi

De ce se întâmplă toare aşa cum se întâmplă,

Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,

În şirul orb al vremii şi-a lucrurilor temei?

Sau oarba întâmplare fără înţeles şi ţintă

E călăuza vremii?"

(M. Eminescu - Andrei Mureşanu)

Eterna problemă a săracului este sărăcia, iar sărăcia nu poate naşte optimism şi voie bună. Sărăcia doineşte a jale. Pe un picior de plai, pe care nu-l mai ai, pe o gură de rai, în care stăpânul a ajuns slugă, iar sluga împărat, hidoşenia aparenţei ascunde durerea realităţii şi adevărului ajunse sub bocancii murdari ai tuturor demagogiilor. Şi nu de azi, nu de ieri.

Aici adevărul a fost pârjolit de focul secolelor, adevărul a trebuit să tacă şi să rabde. Din care moment virtutea compromisului necesar se transformă în păcatul laşităţii, este o întrebare extrem de grea, deoarece ea antrenează moralitatea, care întotdeauna este discutabilă şi schimbătoare. Singurul lucru care este stabil este demnitatea, pe care o ai sau nu o ai. Iar pentru un aruncat în negura lipsei de împlinire orice licărire a sentimentului de demnitate înseamnă iluminarea, fie şi de o clipă, a adevărului, care îi spune că orice abandon este o vinovăţie. A lăsa lucrurile aşa cum sunt înseamnă a nu înţelege că întunericul naşte beznă, iar lumina naşte senin şi sărbătoare. Este esenţială această înţelegere a genezei zilelor pe care le trăieşti. Întunericul de ieri vrea să se perpetueze, iar lumina este a aceluia care o caută. Aceste gânduri au apărut încercând să înţeleg realitatea românească prin ochelarii unei lucidităţi detaşate, cât se poate? Iar manifestările unui popor, exact ca în cazul indivizilor, trădează motivele adânci care au generat aceste manifestări. Trebuie să facem diferenţa cuvenită între zgomotul valurilor de suprafaţă, din clipa care trece şi adâncurile apei care determină forma, mărimea şi puterea valurilor. Deci, dincolo de comportamentul şi vocea unei mulţimi stau trăirile mentalului colectiv. Şi nu întotdeauna cele mai eclatante şi mai gălăgioase manifestări sunt cele mai simptomatice, mai pline de semnificaţii. Exact ca în cazul indivizilor, gesturi mărunte trădează adâncurile persoanei. Din acest punct de vedere cel mai simptomatic comportament pentru starea de moment a psihicului poporului român este cel de la Jocurile Olimpice, de anul acesta. Primul lucru care s-a văzut este curba istorică a performanţelor româneşti, care doar parţial ţin de condiţiile materiale. Dacă ne uităm la clasamentul pe naţiuni vom vedea că există naţiuni desculţe care stau enorm în faţa unor naţiuni putred de bogate. Condiţiile materiale sunt doar una dintre condiţiile performanţelor şi nu totdeauna singura şi cea mai importantă. Dar dintre factorii sociali care generează performanţele sportive, cultura sportivă a populaţiei, care înseamnă automat baza de recrutare a talentelor şi grija oficială sunt chiar mai importante. Din acest punct de vedere, cuplul de tristă amintire Iliescu-Roman a avut grija vinovată de a desfiinţa ministerul dedicat vieţii sportive. Rezultatul este acesta. Măcar dacă s-ar înfiinţa o agenţie naţională, independentă, sau dependentă doar de primul ministru, cu buget separat şi care să gestioneze toate problemele sportului şi ar putea genera o sursă vie de reviriment. O sursă importantă! Dar dincolo de aceste involuţii dictate politic, s-a văzut altceva mai profund. În primul rând, a izbit lipsa de vitalitate a sportivilor, care nu poate fi motivată doar prin lipsa de antrenament, care în cele mai multe cazuri nici nu există. Pur şi simplu sportivii noştri nu aveau suflu. În al doilea rând, nu aveau siguranţa necesară şi extrem de importanta încredere în valoarea lor. Un om care crede în el şi în adevărul său este mai puternic decât orice alt om. În al treilea rând, le lipsea calmul şi detaşarea celui care are conştiinţa învingătorului, nu aveau starea de spirit a învingătorilor. Desigur fenomenul este mai complex. Să amintim doar inocenţa, ca să nu spunem naivitatea, de a-şi fi etalat calităţile şi vulnerabilităţile, înainte de olimpiadă, în faţa adversarilor, care i-au studiat şi bătut cu armele învinşilor. Sau naivitatea de a crede în dreptatea lumii. Lumea şi-a pierdut de cel puţin o generaţie spiritul olimpic, dar cei mari nu mai fură pe faţă, iau de ici ceva, dau dincolo altceva, calculează la milimetru furtul etc. Dar acestea sunt alte probleme. Tema pusă în discuţie se referea la mintalul colectiv românesc. Din acest punct de vedere, comportamentul olimpicilor români nu a fost generat doar de evidenta lipsă de pregătire psihologică, el a fost un comportament de tip depresiv, iar depresia nu generează decât eşecuri. Nu este doar depresia lor sau depresia lor personală, în sens de diagnostic. Este o etapă depresivă a poporului român, care depresie îi amprentează pe toţi românii, inclusiv pe olimpici. Între potenţialul olimpicilor şi rezultatele lor este o diferenţă care poate fi numită eşec. Acest eşec nu este doar al sportivilor, este a poporului român, care din cauza pierderii speranţelor, cauzată de politicieni, este într-o fază depresivă. Sunt puţini cei lucizi care se pot sustrage ambientului colectiv. Ar fi bine ca fiecare român să conştientizeze personal acest aspect, această greutate pe care o duce în spate, să-şi aducă aminte de demnitate, pentru a căuta lumina care să îi redea optimismul, care va genera forţa şi siguranţa ce garantează performanţele.