-mărturii- În august 1944, făceam parte din Regimentul 39 Artilerie având gradul de sublocotenent. Unitatea avea sediul în Alba Iulia (partea sedentară), iar partea operativă acţiona pe frontul din Moldova, în cadrul Diviziei 20 Infanterie. În 23 august, dimineaţa, am fost delegat să îmbarc pe CF Staţia Alba Iulia: 2 tunuri de 75 mm, 2 obuziere de 100 mm, câteva căruţe, caii, respectiv pentru cele patru piese de artilerie cu furajele necesare, cât şi personalul mobilizat pentru luptă, în jur de 70-80 artilerişti, plecarea din gară fiind planificată pentru 24 august 1944, dimineaţa. În după-amiaza zilei de 23 august, pe la ora 17, un agent din regiment a fost trimis de comandantul P.S. să mă cheme în cazarmă, pentru că s-a dat alarma de luptă şi să opresc orice pregătire de plecare spre Moldova. La sosirea în Regiment am fost întâmpinat de comandantul unităţii, în prezenţa comandatului Diviziei, gral Constantin Visarion, care se găsea şi el în biroul comandantului, care mi-a ordonat stoparea plecării în Moldova şi mi-a încredinţa o altă misiune, spunându-mi că ieşirea din războiul dus alături de Germania şi alăturarea luptei duse de Ţările Aliate face ca să ne reconsiderăm duşmanii şi că s-a deschis momentul de reîntregire a teritoriilor ţării noastre prin recucerirea părţii de Nord a Ardealului. Ordinul ce mi s-a dat a fost ca în cursul nopţii de 23/24 august, din materialul de artilierie cu care trebuia să plec în Moldova a doua zi, să formez o baterie sub comanda mea şi să mă deplasez spre Turda. Misiunea acestei unităţi era să susţină cu foc de artilerie unităţile de infanterie ce se formau în cadrul Regimentului 91 Infanterie Alba Iulia şi 83 Infanterie Turdda care făceau parte din Divizia 20 Infanterie - şi care urmau să întărească paza frontierei cu Ungaria, barând eventualele atacuri. Pregătirea de plecare a bateriei în cursul nopţii nu a fost deloc uşoară. O parte din materiale erau în gară. La comunicarea situaţiei nou create şi a noii misiuni, artileriştii au devenit de nerecunoscut. Au devenit alţi oamenii. Plângeau şi se îmbrăţişau şi nu îi puteam stăpâni. Cei mai mulţi erau ardeleni şi o bună parte dintre ei erau refugiaţi sau expulzaţi de către regimul horthyst. (În acea noapte am aflat că din patru comandanţi de tunuri, trei erau refugiaţi). Această aşa-zisă euforie a fost înlocuită de o atitudine de dârzenie şi hotărîre, deoarece erau printre cei dintâi chemaţi să contribuie la înlăturarea actului samavolnic de la Viena, de ciopârţire a pământului sfânt românesc. Lor le-a revenit misiunea luată de întreaga armată română în 1940.