Zilele acestea, Grupul Internaţional de Coordonare alcătuit din 25 de state, dintre care fac parte Germania, aproape toate ţările UE, SUA şi Turcia, a decis ca fosta provincie separatistă a Serbiei, Kosovo, îşi va dobândi suveranitatea totală în luna septembrie 2012.

Astfel că, după trecerea a patru ani şi jumătate de la declararea unilaterală a independenţei, Grupul Internaţional de Coordonare a decis să înceteze controlul independenţei supravegheate în Kosovo, soluţia politică impusă de mediatorul finlandez Martti Ahtisaari, laureat al Premiului Nobel pentru pace. La întâlnirea grupului din Viena a fost prezent şi Hashim Thaci, prim-ministru al Republicii Kosovo. În mod oficial, în chiar preajma aniversării de acum a 11 ani de la comiterea atentatelor teroriste islamice asupra Turnurilor Gemene, într-o imensă ironie a istoriei, noul stat islamic din Europa de sud-est (alături de Albania şi partial Bosnia Herţegovina) înregistrează un nou succes în devenirea sa diplomatică, politică şi statală. După secesiunea republicilor sale şi după  declararea unilaterală a independenţei Kosovo, fosta federaţie iugoslavă care avea o suprafaţă de 255 804 km pătraţi (fiind cel mai mare stat din Balcani) s-a destrămat în mod inexorabil, iar Serbia de azi a ajuns la suprafaţa de numai 77 474 km pătraţi, situându-se acum ca mărime în Europa în urma Greciei, Bulgariei, Islandei, Ungariei, Portugaliei, Austriei şi Cehiei. Destrămarea sângeroasă a federaţiei slavilor de sud (comparate altădată cu o „URSS în miniatură" ), după datele Tribunalului penal Internaţional pentru ex-Iugoslavia, s-a soldat cu moartea a 102.622 persoane din care 55.261 de civili (croaţi şi bosniaci: 72.000 din care 38.000 civili şi 6.000 soldaţi croaţi, sârbi din Bosnia- 30.700 din care 16.700 civili, astfel după cum aflăm de pe blog-ul de istorie şi geografie al lui Richard Tribouuilloy, profesor la Liceul Portes de l´Oisans din oraşul Vizille en Isere. La aceste victime se adaugă numărul celor căzuţi în înfruntările din Kosovo, pierderi estimate de Fondul pentru drept umanitar (FHP) din Belgrad la 13.472 persoane între 1998-2000, din care 9.260 sunt albanezi, 2.448 sârbi şi 470 aparţin altor comunităţi naţionale din Kosovo, iar în cazul altor 1.254 de victime, nu a fost determinată apartenenţa etnică. Raportul nu conţine numărul persoanelor ucise în bombardamentele aeriene lansate de NATO vreme de 11 săptămâni pe teritoriul Serbiei şi Muntenegrului. Încercările comunităţii internaţioale de a soluţiona prin arbitraj internaţional conflictul acut din Kosovo între autorităţile din Belgrad şi comunitatea albanezilor majoritari din această provincie a eşuat în mod lamentabil. O cauză trebuie căutată în poziţia dură, ireconciliabilă a părţilor aflate la masa negocierilor de la Rambouillet din primăvara anului 1999, atât din partea sârbilor, atitudine hrănită din exemple glorioase din istorie, precum moartea pe câmpul de luptă al cneazului Lazar Hrebelianovici la Kossovopoplje şi perpetuarea acelei propoziţii: Ai pomenit vreodată ca sârbii să se predea? în relatarea unui episod din Primul Război Mondial, cât şi din partea albanezilor care au invocat descendenta lor timpurie în Kosovo din neamul ilirilor, prezenţi în Kosovo înaintea slavilor. Totodată, albanezii nu se mai mulţumeau doar cu o autonomie, fie ea şi lărgită, după valul de represiuni venit din partea Belgradului şi care a atras intervenţia NATO. Proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo în l7 februarie 2008 a făcut pe analiştii sârbi, şi nu numai, să considere acest act drept o moarte a dreptului internaţional, în timp ce artizanii occidentali ai găsirii unui statut provinciei Kosovo au căutat să liniştească spiritele, afirmând ca modelul Kosovo este un caz aparte, special, nemaiîntâlnit şi care necesită o soluţie aparte, o secesiune remediu, lansând teoria după care cazul Kosovo nu este un precedent care să servească drept exemplu pentru alte regiuni din diferite părţi ale Europei şi lumii întregi. În mod cert, noi credem ca afirmarea şi consacrarea internaţională a suveranităţii Republicii Kosovo potentează implicaţiile politice globale ale secesiunii acestei provincii din fosta federaţie iugoslavă. În revista Le Monde diplomatique din iulie 2007, analistul Ignacio Ramonet, se întreba, pe bună  dreptate, de ce în Palestina, vreme de 50 de ani, nu s-a ajuns la crearea unui stat palestinian independent, cu toate tragicele consecinţe ştiute de toţi şi de ce, parcă în revanşă, chestiunea Kosovo s-a reglementat atât de repede, pripeala diplomatică fiind în Balcani sinonimă cu catastrofa. Preşedintele ceh Vaclav Klaus a declarat că prin cazul Kosovo s-a deschis o cutie a Pandorei în Europa cu consecinţe dezastruoase, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov a arătat că prin precedentul Kosovo s-a creat un exemplu nu doar pentru Abhazia şi Osetia de Sud, ci şi pentru încă alte 200 de teritorii din lumea întreagă, cu pretenţii la autonomie teritorială şi politică. Între aceste teritorii, analiştii indică  cazul Cataloniei, a Ţării Bascilor din Spania, a Transnistriei, a Abhaziei şi Osetiei de Sud, a regiunii Nagorno-Karabah, a Republicii Srpska şi a nordului insulei Cipru, locuită de turci ciprioţi şi ocupate de forţele turce în l974, regiune opusă celei sudice a insulei, locuite de greci, în timp ce minoritatea kurdă din Turcia a formulat pretenţii de creare a unui stat independent kurd.

(va urma)