Ceea ce deosebeşte societăţile autentic democratice şi sănătoase de societăţile bolnave de mafionită este gradul de transparenţă. În orice societate sănătoasă, problemele de interes public sunt tratate "pe faţă", în faţa întregului public. Vectorii mafiei fug de transparenţă ca strigoii de lumină. De aici tot felul de dări de seamă asupra unor aspecte publice globale.

 

Aşa sunt analizele stării de sănătate a unei populaţii. Eu, ca psihiatru, cunosc asemenea analize oferite populaţiei americane de către asociaţia de specialitate. Fiecare asociaţie procedează la fel. Poate că ne vom maturiza odată şi noi şi vom ajunge acolo. Oricum, pornind de la haosul care, deocamdată, domneşte în sistem şi neputând avea toate datele necesare despre aspectele stării de sănătate mintală a populaţiei judeţului, din cauza dezarticulării modulelor asistenţei psihiatrice,  sunt în măsură să ofer date concrete care pot orienta pe oricine cu bună credinţă în această problemă. În primul rând, asistenţa medicală psihiatrică face parte din asistenţa medicală generală. Luând la analizat, empiric, nu riguros, internările din spitalele judeţului Bihor am ajuns la cifra care m-a şocat. Într-un an se fac cca 100.000 de internări în judeţul Bihor. La o populaţie de aproximativ 600.000 de locuitori cifra este enormă, o internare pentru fiecare a şasea persoană. Ţinând cont de faptul că judeţul are, după Timiş şi Arad, cea mai îmbătrânită populaţie, cu accentuarea în continuare a îmbătrânirii, numărul acestor internări va creşte. Problema asigurării sănătăţii în judeţul Bihor este extrem de serioasă şi de mare responsabilitate. Sunt conştienţi de acest lucru actualii factori de decizie? Oricum, bruscarea sistemului poate produce dureri sociale pe termen foarte lung. Eu unul le doresc succes, subliniind, totuşi, dimensiunea responsabilităţii. Din punct de vedere psihiatric, pornind de la realităţile Spitalului Clinic de profil, care are 70% paturi de psihiatrie şi 30% paturi de neurologie. De ce se minte în etichetă este problema decidenţilor. Acest spital deserveşte integral populaţia Oradiei, a satelor din jur, a celor din jurul Salontei (fost raion), Aleşd (idem), aproape integral Marghita şi cea mai mare parte din ceea ce a mai rămas. Spitalul nostru are 48.290 de fişe de pacienţi care sunt în evidenţă, care au necesitat servicii medicale psihiatrice. Considerând că fiecare dintre aceştia are o familie de 2-3-4 membri atunci aflăm că cele 48.290 de familii înseamnă între cca 100 şi cca 200.000 de bihoreni, adică o şesime până la o treime, care, din când în când, se uită cu speranţă la acest spital. Dintre aceştia 48.290 avem 5.196 de bolnavi dispensarizaţi activ, care trebuie văzuţi cel puţin o dată pe lună: schizofreni, demenţi, tulburări bipolare etc... La un număr de 208 paturi de psihiatrie, la cât a fost redusă de vremuri capacitatea hotelieră a psihiatriei, se internează anual, în medie, cam 4100 de bolnavi în stare acută. Pentru a face faţă cu eficienţă  acestora ne-ar trebui un număr aproape dublu de paturi. Aşa, contractul cu Casa de Asigurări şi numărul scăzut de paturi ne obligă să-i ţinem pe bolnavi în spital mai puţin decât ar fi necesar, dăunându-le sănătăţii lor şi familiilor lor şi să nu-i putem interna pe toţi cei care ar trebui internaţi. În acelaşi spital se oferă anual 26.072 (2009) de consultaţii de către 14 psihiatri. Restul sunt consultaţi în cabinete private. Este bine, totuşi, ca populaţia să ştie ce este în jurul sau în mijlocul ei şi ce este cu acest spital. Spitalul a fost dat în folosinţă în anul 1903, ca Institut de boli mintale şi avea 300 de paturi atunci când populaţia oraşului era sub 100.000 de locuitori, iar a comitatului de atunci, tot pe jumătate. Astăzi, la un număr mai mult decât dublu de populaţie, avem 208  paturi, pe parcursul timpului roşu în spital apărând şi existând până astăzi şi disciplina de neurologie. Conform morbidităţii, am avea nevoie de un număr de paturi cel puţin egal cu cel de acum 107 ani. Sperăm ca noii decidenţi să se gândească la acest aspect, spre satisfacţia unui procent consistent din populaţia judeţului. Ar mai fi nevoie în plus de o secţie de gerontopsihiatrie, cazurile de demenţă crescând de aproape 4 ori faţă de 1990 şi nu ştim unde se vor opri. Bătrânii singuri, dar în general bătrânii cu probleme psihice sunt din ce în ce mai numeroşi. Familiile în cauză, oricât de dedicate familial ar fi, sfârşesc în disperare. Iar noi nu avem spaţiu de internare pentru aceste cazuri. Acest spital a apărut sub denumirea de Institutul de boli mintale din Oradea. De-a lungul timpului şi-a onorat destinaţia iniţială cu lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi în largul lumii.

 

Bolnavi şi aparţinători ne întreabă "ce va fi?", iar noi ne întrebăm "Quo vadis domine?" Rămânem cu optimism şi încredere în înţelepciunea decidenţilor care se declară public de bună credinţă. Chiar dacă ştim că există răspândaci, zvonurile care ne inundă nu oferă linişte colectivului. Suntem obligaţi să luăm cunoştinţă de existenţa lor. Cred, totuşi, că cei între 150.000  - 200.000 de aparţinători, de pacienţi cu probleme psihiatrice ar trebui organizaţi într-un grup de interes comun.