Laureatul recent al premiului Nobel pentru Pace este Liu Xiaobo, aflat în detenţie politică în puşcăriile regimului de la Beijing. Dacă anul trecut juriul Nobel a vrut, prin desemnarea lui Barack Obama, mai degrabă o încurajare a politicilor pentru pace, acum gestul vine să protesteze faţă de un regim dictatorial, care, iată, supravieţuieşte, alături de altele, lumii democratice.

 

Liu Xiaobo are o istorie lungă ca disident faţă de totalitarismul din China. A luat parte la marea demonstraţie din Piaţa Tiananmen, 4 iunie 1990, sfârşită printr-o represiune sângeroasă, numărul victimelor fiind muşamalizat la nivel oficial, dar care se pare că se ridică la 3.000 de morţi. Represiunea fusese ordonată de liderul de atunci, Deng Xiao Ping, care, deşi îi urmase lui Mao Zedong şi realizase o oarecare liberalizare economică, păstrase în continuare frâiele dictaturii politice. Abia după anii 1990, China va cunoaşte o dezvoltare fulminantă a economiei de piaţă. De fapt, acesta e socotit ca fiind unul dintre miracolele chinezeşti, pe lângă celebrul zid, existenţa aproape schizofrenică a unei economii de piaţă alături de un regim de dictatură comunistă. Deşi acest hibrid chinezesc lasă loc multor speculaţii retroactive din zona istoriei contrafactuale, e greu de imaginat că acest model s-ar fi putut aplica la modul salvator şi la restul ţărilor fost comuniste. China e o excepţie din toate punctele de vedere, prin omogenitatea rasei şi dimensiunea ei numerică impresionantă. E o specie în sine cu legile ei proprii, de aici şi o autonomie faţă de influenţele vremii. Unul dintre gesturile de influenţă din partea lumii democratice este şi acordarea premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez Liu Xiaobo aflat, din 2008, în închisoare pentru manifestări antiregim, motivul fiind participarea lui Liu la conceperea unei platforme democratice intitulată Charta 2008, un manifest în favoarea reformării vieţii politice a Chinei. Deşi a mai făcut, la începutul anilor '90, doi ani de puşcărie în urma participării la protestele din Piaţa Tiananmen, în 2009 a fost condamnat la 11 ani de temniţă pentru acţiuni subversive. Întregul crez existenţial al lui Xiaobo e rezumat de acesta într-o declaraţie făcută înainte de încarcerare: "Am ales să fiu de profesie disident, deci, implicit urmărit şi eventual închis. Când iei o astfel de decizie, trebuie să ştii bine ce urmează. Să nu uiţi nici o clipă că riscurile şi presiunile exercitate asupra-ţi trebuie contracarate cu optimism şi încredere de sine".

Cazul său nu e comparabil cu cel al oligarhului rus Mihail Hodorkovski, care, deşi contestă regimul Putin din închisoarea siberiană, face parte dintre îmbogăţiţii perioadei postcomuniste, având mai degrabă un meci personal cu fostul preşedinte rus. Pe undeva putem, până la un punct, trasa nişte paralele între speţa rusească şi micile contre moguli - preşedinte de la noi, doar că în spaţiul mioritic nu se merge niciodată atât de departe în asemenea dispute, fiind preferate ameninţările ca spectacol de imagine. Revenind la premiile Nobel de anul acesta, ar mai fi de remarcat recunoaşterea, chiar dacă târzie, a scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. Dincolo de meritele literare incontestabile şi aici există o componentă politică, fiind ştiut faptul că, după ce a avut o apropiere în tinereţe faţă de stânga sud-americană, acesta a devenit un liberal militant. Având în vedere că predecesoarea lui Vargas Llosa a fost Hertha Muller, disidentă româncă anticomunistă, e limpede că în felul acesta Comitetul de la Oslo găseşte de cuviinţă să trimită nişte semnale cu privire la oazele de totalitarism care încă mai supravieţuiesc.

 

Sunt binevenite aceste semnale mai ales în contextul în care dublul standard în ceea ce priveşte cele două maladii ale secolului XX încă persistă. Dacă fascismul şi nazismul au fost decapitate, balaurului totalitarismului nu i-a fost tăiat încă de tot şi capul comunist. Cu atât mai lăudabile alegerile de anul acesta pentru premiile Nobel.