Acesta este Harald Roth, născut în anul 1965 la Sighişoara, care, în mod obligatoriu, şi-a petrecut copilăria preşcolară între anii 1965-1972 în cadrul familiei, după care, volens nolens, a trebuit să parcurgă ciclurile de învăţământ - elementar, gimnazial şi liceal - pe o perioadă de 12 ani, până la vârsta de 19 ani, în şcolile din România pe care le-a absolvit în anul 1984.

Cu siguranţă n-a fost de acord

cu conceptele istoriografiei româneşti cu privire la originea şi locul de formare a poporului român, îmbrăţişând tezele lui Roesler în aceste probleme, mai ales că după anul 1989 a putut pleca în străinătate, unde şi-a aprofundat cunoştinţele teoriei roesleriene. După ce s-a îmbuibat până la refuz cu argumentele "celebrei teorii", a început să scrie. Astfel, a apărut, în anul 1996, la editura Bohlau din Koln, în limba germană, cartea intitulată "Kleine Geschichte Siebenburgens" (în traducere, "Mică istorie a Transilvaniei"), care urmărea scopul de a prezenta publicului german evoluţia istorică complexă a acestei provincii. Ungurii din Transilvania, cu mare entuziasm, au tradus-o în limba lor în anul 1999, iar românii abia în anul 2006 i-au acordat cinstea de a fi prezentată în limba poporului român. Dar pentru început este necesar a prezenta pe scurt conceptul şi teza istorică a lui Roesler privitoare la originea şi locul de formare (constituire) a poporului român. Robert Roesler (1840-1881) a fost un istoric german, care în "Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor" a susţinut teza conform căreia poporul român s-a format exclusiv la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat în secolul al IX-lea în nordul Dunării. Dar conceptul lui Roesler a fost anticipat de înaintemergătorii lui: Sulzer (1727-1791), Eder (1760-1810) şi Engel (1770-1814), care au afirmat în studiile lor că poporul român s-a format în sudul Dunării, de unde a pătruns în nordul Dunării, în intervalul secolelor XI-XIII. Diferenţa între aceştia şi Roesler constă în faptul că Roesler îi aduce pe români din sudul Dunării în secolul al IX-lea, deci cu două secole mai devreme decât ceilalţi.
Această concepţie "a dat apă la moară" ungurilor, care cu mare însufleţire au susţinut şi susţin şi astăzi că românii s-au născut în sudul Dunării, de unde au pătruns în nordul Dunării, inclusiv în Transilvania, după ce, în prealabil, ungurii ocupaseră acest teritoriu.

Deci românii sunt venetici

şi n-au dreptul să emită pretenţii asupra stăpânirii Transilvaniei. La aceasta se adaugă atitudinea arogantă a lor de popor civilizat cu o înaltă cultură "adusă în goana cailor invadatori din străfundurile Asiei", în comparaţie cu şleahta românilor semisălbatici, fără cultură, necivilizaţi, păstori, crescători şi îngrijitori de animale, valahi-olahi, a căror cultură se rezumă numai asupra păşunilor unde îşi hrănesc animalele. Pe etape, Harald Roth prezintă conceptul roeslerian potrivit căruia în "nici două secole", respectiv într-o perioadă de 165 de ani (271-106=165), populaţia Daciei nu s-a putut romaniza. Da, nu s-a putut. Dar din amestecul acestei populaţii cu coloniştii romani au rezultat vlăstare ale unui nou popor: românii vorbitori ai unei noi limbi de origine latină. Este de neconceput ca într-o perioadă de 165 de ani, în care s-au perindat 3-4 generaţii, să nu fi intervenit o relaţie de amestec între autohtoni şi noii colonişti. Un flăcău roman s-a îndrăgostit de o fată frumoasă dintre daci, s-au căsătorit şi-au avut copii, care au învăţat să vorbească o nouă limbă din amestecul limbii tatălui cu cea a mamei. Aceştia, la rândul lor, în generaţiile următoare, au procedat la fel şi, astfel, s-a născut un nou popor: poporul român. Se poate contesta acest fapt, domnilor roeslerieni?
Dar nu bine s-au statornicit aceste relaţii că la orizont au apărut valurile popoarelor năvălitoare, în faţa cărora împăratul roman Aurelian, în anul 271, a ordonat retragerea şi abandonarea Daciei. Acesta este punctul nodal care a dat naştere la multe controverse. Se pune problema: ce s-a retras? Armata şi administraţia romană, cu sau fără populaţia Daciei? Este indubitabil că armata şi administraţia romană au fost retrase. Dar cu populaţia ce s-a întâmplat? Sunt unii care susţin că şi această populaţie a fost retrasă şi aşezată în sudul Dunării. Dar oare e posibil să efectuezi un exod masiv de populaţie pe care s-o implantezi unde? În sudul Dunării? Dar acolo era vid, ţara nimănui, sau era locuită de alte popoare şi atunci instalezi peste ei un alt popor care le sustrăgea sursele de existenţă? Istoria europeană nu semnalează că ar fi avut loc acest exod masiv de populaţie. În consecinţă, rămâne valabilă şi indubitabilă ideea că populaţia Daciei a rămas pe loc, şi-a continuat viaţa şi sub noii stăpâni, evoluând până la nivelul efectivului majoritar al populaţiei din această provincie, presărată şi cu elementele noilor năvălitori.

Mai este cu putinţă teza ungurilor,

care susţine că în Transilvania n-au găsit popoare, că era "Terra inhabitata" sau că n-au găsit vreo organizaţie statală valabilă? Dar luptele purtate de ei cu Menumorut în Crişana, cu Glad, în Banat, şi cu Gelu, în Transilvania, ce au fost? Sau că nu s-au găsit nume de localităţi care să facă o trimitere clară la romani şi la daci. Dar Sarmisegetuza ce a fost? Dar Porolissum şi altele n-au existat? Iată cât este de falsă istoriografia ungurilor, bazată pe conceptul roeslerian şi al antemergătorilor lui! În continuare se susţine teza bizară că până la sfârşitul secolului al XIII-lea românii (valahii) nu s-au evidenţiat politic, deoarece ei sunt amintiţi documentar abia la începutul secolului al XIII-lea. Această teză este infirmată prin existenţa cnezatelor şi a unor "ţări româneşti": Terra Blachorum (Ţara Bârsei), în anul 1222, Ţara Haţegului, Almaşului, în anul 1247, Ţara Maramureşului, în anul 1300, întemeierea Banatului de Severin, în anul 1233, şi altele. Apoi se prezintă apariţia unei noi populaţii la sfârşitul secolului al XIV-lea, a ţiganilor, care au obţinut anumite privilegii, fiind apreciaţi pentru specializările lor de fierari, crescători şi comercianţi de cai şi pentru zlătărie (spălători de aur). Afinitatatea mare a ţiganilor faţă de români s-a datorat nivelului lor cultural şi social scăzut şi foarte asemănător cu cel al ţiganilor. Deci iată cum erau românii pe vremea aceea: ca ţiganii. Aceasta este culmea impertinenţei. Căci dacă românii erau atât de înapoiaţi, inculţi, semisălbatici şi necivilizaţi, cum se explică funcţiile de regent al Ungariei, obţinută de Iancu de Hunedoara (român) - 1442-1456, de rege al Ungariei, de către Matei Corvin (român la origine) - 1458-1490, de voievod al Transilvaniei, de către Bartolomeu Dragfi (descendent al Dragoşeştilor români din Maramureş), între 1493-1499, iar Nicolaus Olahus (1493-1568) atinge funcţiile supreme în Ungaria, după etapele de secretar al regelui Ungariei, Ludovic al II-lea, şi al reginei Maria de Habsburg, de episcop de Zagreb, arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, regent al coroanei ungare, umanist foarte apreciat de savanţii europeni în frunte cu Erasmus din Rotterdam?

Cum e posibil ca dintr-o naţie incultă,

necivilizată, de la nivelul cel mai de jos al societăţii omeneşti, ca ţiganii, să apară aceste celebrităţi pe firmamentul politic al Ungariei stăpânitoare? Dacă ungurii erau deţinători ai unei "strălucite culturi şi civilizaţii", de ce n-au atins nivelul poziţiilor şi funcţiile românilor arătaţi mai sus în luptele cu turcii, în organizarea statală, în patronajul religiei şi, mai presus de toate, în relaţiile de colaborare cu savanţii umanişti din Europa?
Sau, pe plan politic, se pune întrebarea: Câţi unguri au ajuns pe tronul României ca s-o conducă? Niciunul. Câţi unguri au condus armatele române în luptele cu duşmanii? Niciunul. România a fost paşalâc turcesc? N-a fost. Dar Ungaria şi ungurii "culţi şi civilizaţi" au gemut sub paşalâcul turcesc vreme de circa 160 de ani (1541-1699). Apoi au fost dominaţi de habsburgi, până în anul 1918. Atunci care au fost criteriile după care românii au fost categorisiţi de către unguri drept o naţie incultă, necivilizată, semisălbatică etc.? Simplul fapt că ei au fost stăpâniţi? Dar a stăpâni pe cineva înseamnă cultură, civilizaţie sau barbarism? Ce răspuns veţi da, onoraţi istorici unguri, la această întrebare?
Secuii, la origine, sunt neam turcesc, deci nu sunt unguri. Numele lor, "szekely", derivă din cuvântul turc "szkil-sikil", care înseamnă "om de neam ales". Ei s-au ataşat hoardelor maghiare năvălitoare, luptând în avangarda armatei maghiare la înaintare, iar la retragere, în ariergardă. Cu alte cuvinte, au fost trupe de sacrificiu sau "carne de tun". În etapele ocupării Transilvaniei au lăsat denumiri specifice localităţilor în care au staţionat o perioadă: localitatea Săcueni, din judeţul Bihor, altele, în interiorul Transilvaniei, până la linia Carpaţilor Orientali, unde s-au aşezat ca paznici, grăniceri ai regatului maghiar. O nedumerire: ce or fi găsit secuii la unguri, de s-au ataşat lor? De ce n-au rămas în cadrul poporului turc, fraţi cu ei, respectiv ai Imperiului Otoman, care era mult mai mare, mai puternic şi mai atrăgător decât hoardele ungurilor năvălitori?

Astăzi, secuii se agită şi cer insistent acordarea autonomiei Ţinutului secuiesc, care să se desprindă de administraţia centrală română de la Bucureşti şi să formeze o enclavă, un avanpost pentru politica Ungariei faţă de România. Deci nu autonomia este scopul, ea este numai faţada, în realitate scopul final este alipirea la Ungaria, ca pe vremea lui Horthy. Dar, domnule Harrald Roth, de ce enclavele săseşti din România nu cer autonomia, separarea de administraţia centrală română de la Bucureşti? N-au cu cine să se unească? Sau patria lor de origine nu agreează această idee? Nu, ei îşi trăiesc viaţa în dispreţul şi desconsiderarea poporului român în mijlocul căruia se găsesc, iar, din când în când, emană câte un discipol al lui Roesler, conaţionalul lor, vezi exemplul lui Harrald Roth, care repune pe tapet un subiect, o temă de mult timp caducă.