O analiză sumară a spectrului informaţional actual ne oferă adesea o perspectivă destul de sumbră. Este suficient să deschizi televizorul şi să constaţi că eşti expus în mod conştient sau nu să digeri spectacularul, auricular sau vizual, care, de cele mai multe ori, şochează şi surprinde tocmai prin imaginile bizare şi groteşti care te asaltează. Şi ca să nu mai spun că este aproape imposibil să treci pe stradă şi să nu sesizezi aceeaşi tendinţă subtilă a presei scrise, de a te impresiona prin tot ceea ce poate fi mai şocant. Nimic nou, nimic impresionant, aceasta este treaba presei... Ba mai mult, dreptul la libera exprimare şi la informare este desigur consacrat constituţional. Nu putem să ne imaginăm un secol XXI fără acces la informaţie. Ceea ce trebuie totuşi să ne contrarieze este furnizarea unei informaţii false, dezinformarea şi falsificarea arbitrară a adevărului şi, mai grav, calomnierea sau denigrarea persoanei, în virtutea principiului libertăţii de exprimare. Este adevărat că ne-am obişnuit deja cu oferta presei de scandal şi cu informaţiile „surpriză”, însă cred că nu putem face carieră din acest lucru. Departe de gândul nostalgiei „vechii cenzuri”, din nefericire, în contextul actual, aproape lipsit de „cenzura” limbajului, fie scris, fie vorbit, am ajuns să putem spune orice şi despre oricine. Se pare că nici bunacuviinţă a românului nu ne mai „motivează” să ne sfiim, nici măcar atunci când este vorba despre Biserică şi despre slujitorii ei. Disimulăm şi facem speculaţii nerealiste şi inexacte cu scopul de a murdări şi discredita. În virtutea unui intelectualism afişat şi a unei false evlavii ce s-a născut peste noapte, probabil din germenii unei conştiinţe ce a hibernat în gulagul ateist, devenim peste noapte instanţe morale ce cheamă la ordine şi normalitate. Dorim să-i deconspirăm pe cei care au colaborat cu „duşmanul de clasă”, să-i arătăm lumii, să-i dezbrăcăm de haina clericală, să-i trimitem la mănăstire şi să-i înfierăm în mod inchizitorial. Nici după moarte nu-i lăsăm să se odihnească. Fără discernământ şi bună cuviinţă îi acuzăm că au fost homosexuali, că au pactizat cu regimul şi că au dărâmat bisericile. Strigăm frenetic precum odinioară cei ce l-au condamnat pe Hristos: „răstigniţi-i, răstigniţi-i” pe trădători, fără să ne întrebăm: cui prodest ? Şi în frenezia ce ne-a cuprins, uităm de fapt de bârna din ochiul nostru pentru a putea sesiza şi cataloga, precum „diavolul-contabil la care nu încape nicio ştersătură”, ca să-l citez pe N. Steinhardt, minusculele neajunsuri ale celor din jur. Contabilizăm şi măsurăm gesturile şi faptele lor pentru a ne hrăni orgoliile, a ne „astâmpăra” viciul şi a ne clădi propria imagine. Apelul la memoria înaintaşilor devine adesea o piesă de muzeu mult prea banală şi fără utilitate proximă. Însă, a îngropa memoria trecutului este sinonimă cu letargia unei conştiinţe ce şi-a pierdut simţul prezenţei. Mă gândesc aici la faptul că, imediat după anunţarea morţii Prea Fericitului Teoctist, unele televiziuni, cum era şi firesc de altfel, s-au grăbit să mediatizeze evenimentul şi să evoce personalitatea Prea Fericirii Sale printr-o serie de talk-show-uri şi „debate-uri”, ca să rămân în tonul termenilor mass-mediei. La o primă analiză, iniţiativa este apreciabilă şi chiar imperioasă, având în vedere că patriarhul, într-o ţară majoritar ortodoxă - afirmaţie fără nici un substrat - este păstorul spiritual al majorităţii credincioşilor ca cetăţeni ai statului. Ceea ce a frapat în majoritatea acestor dezbateri, şi cred că există un asentiment cvasi-general în acest sens, a fost tocmai absenţa - aproape totală - din discuţie, a omagierii şi evocării personalităţii patriarhului. Dimpotrivă, dialogurile s-au axat pe subiecte marginale caracterizate de un limbaj tendenţios şi de clişee şi retorici „intelectualiste”: De ce Patriarhia nu a fost mai promptă în ce priveşte comunicatul legat de moartea patriarhului? Cine este vinovat de moartea patriarhului? De ce sunt disfuncţionalităţi în sistemul administrativ al Patriarhiei? Cine va fi noul patriarh? etc. Abordarea unei astfel de retorici şi axarea pe o problematică de acest gen, într-un moment care revendica alte priorităţi, reprezintă ceea ce Petre Ţuţea numea: „întrebarea prefăcută în gând vicios”. Discuţiile au fost canalizate şi cantonate ostentativ nu „în ceea ce a fost”, ci „în ceea ce va fi”. Este adevărat că omul nu trăieşte în trecut, ci în prezent. Dar, nu poate amputa trecutul, deoarece el este chezăşia prezentului în care se făureşte viitorul. Aşa încât dezbaterile şi emisiunile speciale TV legate de acest subiect -desigur cu excepţiile care au existat totuşi - au avut, din nefericire, ecoul unei cu totul alte turnuri: denigrarea şi discreditarea păstorilor Bisericii. În acelaşi registru pot fi situate şi afirmaţiile de dată recentă bine ticluite în penel, însă lipsite de pertinenţa profesională şi presărate cu un iz de rea credinţă ale unor gazetari, care, în numele „adevărului şi moralei”, se constituie în mod arbitrar ca „instanţe duhovniceşti”. „Specialişti” în problemele bisericeşti, un titlu consacrat până deunăzi teologilor care cuvântă şi teologhisesc nu doar epistemologic, ci şi liturgic şi duhovnicesc, pot să-şi permită aplicarea de verdicte etice şi etichetări negative. Dar, să nu uităm că întreaga învăţătură patristico-filocalică ne relatează faptul că şi diavolul crede şi teologhiseşte şi totuşi rămâne în esenţa sa acelaşi, deoarece teologhiseşte „fără” şi „împotriva” lui Dumnezeu. Aşa se explică moratoriul aproape „profetic”(sic!) la adresa unor ierarhi şi sintagmele resentimentare fabricate la comandă de genul: „episcopul cel rău”, „episcopul dictator”, „episcopul cel mândru”, „episcopul iconizat”etc., ca să nu citez şi alte formule la fel de blasfemiatoare la adresa slujitorilor Bisericii. Limbajul acesta tendenţios, deşi aparţine unor „oameni ai Bisericii”, în mod paradoxal nu este unul al Bisericii, ci unul construit în mod brutal şi inconştient, sau nu, împotriva ei. El izvorăşte din obsesia frustrării şi a ingratitudinii continue, care te situează în opoziţie cu alternativa ce nu te avantajează. Nemulţumiri de genul: „vizite pastorale inopinate la parohii”( ca şi cum misiunea unui episcop nu este aceea de a fi în mijlocul păstoriţilor şi a preoţilor care sunt delegaţi ai acestuia în parohie), „slujbe prea lungi”(ca şi cum dimensiunile secularismului şi ale relativismului spiritual nu s-au extins suficient în detrimentul unei „credinţe mult prea scurte” ), „atitudini tranşante”(ca şi cum Biserica ar fi un spaţiu în care trebuie să domine fărădelegea), vin să sprijine încercarea de a caricaturiza literal sau verbal nu doar „chipul” slujitorilor Bisericii, ci Biserica însăşi. O astfel de abordare superficială ne transpune instantaneu în logica duplicitară a fariseilor şi cărturarilor aspru mustrată de Domnul Iisus Hristos: „V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit”(Mt. 11,17). Se naşte atunci întrebarea firească: oare nu cumva este o încercare continuă şi naivă de a-i construi şi gândi pe oameni după chipul şi asemănarea noastră, după chipul şi interesele noastre? Să nu fie... Rămânem cu nădejdea pe care ne-o conferă Evanghelia Duminicii a XIII-a după Rusalii: „poate se vor ruşina”... (Mt. 21,37).