Sunt lucruri grave, pe care le ignorăm din politeţe. Unii au însă această disponibilitate de a valorifica cultural orice prezentare, spunându-şi povestea pe canale oficiale sau neoficiale, iar alţii afişează exclusiv toleranţă şi înţelegere.

În ianuarie m-am oferit să lucrez ca voluntar pentru un festival de film care se numeşte SEE Fest şi a cărui misiune este aceea de a familiariza spaţiul cultural american cu sud-estul Europei. Filme din: Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Grecia, Ungaria, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia şi Turcia sunt prezentate de la mijlocul anilor 2000 publicului din Los Angeles, în colaborare cu Goethe Institut. Prin filiera SEE Fest am aflat de a doua ediţie a festivalului maghiar de film documentar şi scurtmetraje care a avut loc în perioada 25 martie - 3 aprilie 2011. Şi cum deschiderea festivalului se întâmpla în una dintre sălile celebrei Facultăţi de Artă Cinematografică din cadrul USC (University of Southern California), m-am grăbit să devin spectator, mânată, pe de-o parte, de curiozitatea unui festival de film maghiar care prindea rădăcini în universitatea care mă găzduieşte şi, pe de altă parte, tributară nostalgiei şi dorului de casă, casă care pentru mine înseamnă şi cultura maghiară, crescând în lumea orădeană de confluenţe culturale. De-a lungul anilor, am trecut în fiecare Curriculum Vitae pe care l-am trimis spre evaluare şi limba maghiară, o limbă care s-a lipit de mine fără ca vreodată să fi încercat să o învăţ sistematic, aşa cum făcusem cu franceza, engleza sau spaniola. Limba maghiară a fost parte a copilăriei mele şi, în naivitatea mea, mulţi ani la rând am crezut că toţi românii de pe frontiera de vest vorbesc şi înţeleg limba maghiară la perfecţie. Mulţi ani mai târziu, am fost surprinsă să descopăr că raţionamentul meu fusese greşit, că doar o mică parte reuşeşte să depăşească bariera celor câtorva cuvinte uzuale. Şi pentru a lăsa stratul maghiar să rodească în adultul care devenisem, am devenit un plătitor de extra-opţiuni la furnizorul de servicii de televiziune prin cablu, bifând de fiecare dată „pachetul unguresc", cum era numit. Cu acest sentiment am ocupat un loc în sala Stark Family Theater. Curiozitatea mea s-a transformat repede în tristeţe, căci în jurul meu se vorbea exclusiv în limba maghiară. În afară de o mână de străini autentici, printre care mă număram şi eu, publicul era în exclusivitate format din emigraţia maghiară americană din Los Angeles. Majoritatea, oameni cu părul alb deja, iar cei câţiva outsideri care veniseră, printre care doi asiatici, era greu de apreciat cât veniseră datorită interesului pentru zona culturală şi nu exclusiv pentru interesul culinar-cultural, deoarece fiecare eveniment care se desfăşoară pe teritoriul universităţii este urmat de un cocktail, un fel de masă în oraş, fără nicio obligaţie alta decât aceea de a fi spectator pentru o oră-două. La intrarea în sală, fiecare spectator a fost întâmpinat de o strângere de mână din partea consulului general al Ungariei la Los Angeles, domnul Balázs Bokor, cu rang de ambasador aici. În alocuţiunea de dinaintea programului serii a prezentat pe scurt cele două filme care urmau să ruleze - un scurtmetraj şi un documentar -, asigurând audienţa că, după prezentarea acestora, holul facultăţii va aştepta cu vin unguresc şi câteva bucate tradiţionale. Burta şi ceapa (Szalontüdo), un scurtmetraj regizat de Márton Szirmai, este povestea comportamentului unui sărac şi unui bogat din Ungaria capitalist-europeană în faţa unei farfurii cu mâncare tradiţională ungurească, cumpărată de la un bufet stradal. O comedie subtilă şi profundă, scurtmetrajul este mut, fără nicio replica. Fundalul sonor este asigurat de un cântăreţ stradal care face muzică lovind ritmic borcanele de murături ale bufetului, de data aceasta curate şi umplute doar cu apă. Inteligenţa filmului constă în surprinderea stereotipului est-european al omului necăjit, care se supune şi, nevrând să intre în dispute, împarte farfuria cu un altul care greşise masa şi se aşezase în faţa unei farfurii pe care n-o plătise.

(Preluare din Revista 22, nr. 17/2011)

(va urma)

Ioana Moldovan este Bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.