Mai nou, de atâta neputinţă, s-a ajuns ca unul dintre argumentele des invocate de către politicieni, pe post de soluţie în lupta cu criza, să fie şi emigrarea forţei de muncă.  Fenomenul exportării forţei ieftine de muncă în Vest a început înainte de criză, doar fiind ştiut faptul  că-n România n-a prea fost de trăit nici înainte.

Cu alte cuvinte, revine la noi, sub o altă formă, fuga, eternă armă a românului în faţa terorii istoriei cum o numea Mircea Eliade. S-a fugit de cotropitori, s-a fugit de dictatura comunistă, iar acum când teroarea istoriei s-a dus, iată că românul e tot pe fugă. De data aceasta teroarea vine din interior, şi vine de douăzeci de ani, indiferent de crizele sau bunăstările planetare. Practic, degeaba s-a câştigat libertatea în 1989, dacă oamenii trăiesc c-un sentiment teribil al inutilităţii libertăţii lor. Pur şi simplu nu mai au ce face cu ea aici, singurul lucru bun  la care o pot folosi e să o întindă din ţară. Sunt elocvente în acest sens sondajele care trădează o nostalgie după vremuri de tristă amintire, dar şi un adevăr, libertatea nu ţine de sărăcie. Occidentul a dezvoltat anticorpi mai buni faţă de sistemele totalitare şi datorită dezvoltării economice. Însă noi facem ce facem şi ajungem în acelaşi punct, că suntem asupriţi politic sau precari economic, rezultatul e cam acelaşi, oamenii vor să plece din ţară. Constanţa fugii din România străbate tenace, decenii, secole, milenii. Pentru politicieni cade bine acest dor de ducă, statul român mai scapă de-o grijă. Grijă formală desigur, nu are el nicio treabă de fapt, că am fi cinci milioane sau 40 tot un drac ar fi. Însă vine bine la discurs să spui că există această posibilitate de-a merge afara şi-n felul ăsta să te simţi mai despovărat de responsabilitatea faţă de cetăţenii tăi. Sigur că nu e rău că pleacă lumea, depinde care sunt motivele. Toate ţările au emigraţia lor, inclusiv cele dezvoltate. Dar una e să pleci pentru o nouă experienţă profesională şi de viaţă, pentru un progres, şi alta e să pleci ca un disperat de parcă sunt tătarii pe urmele tale. La noi fuga lasă în urma ei doar mânie, resentiment şi traume. Dar sunt bine de văzut nişte statistici pentru a vedea cine pleacă cu precădere şi cine stă pe loc. E adevărat că-n ultima perioadă pe fondul reducerilor salariale bugetare, personalul medical a şi început să facă şpagatul peste graniţă. Cu toate acestea e o categorie limitată. În general dintre categoriile intelectuale, cei de formaţie tehnică, practică, au mers şi merg afară. Cu toate că de câţiva ani buni, informaticienii pot câştiga bine şi-n România, odată cu dezvoltarea şi la noi, atâta cât e ea, a sistemelor informatice. Însă raportat la aceste categorii cu o pondere minoritară în ansamblul absolvenţilor de studii superioare, marea majoritate n-a plecat. Absolvenţii care au devenit căpşunari sunt o minoritate. Dincolo de cazurile disperate, excepţionale, mai degrabă au plecat la muncile de jos cei cu diplome contracost pentru care studiul n-a ocupat nici măcar 1% din timpul lor. Pentru un om, cât de cât dedicat unui domeniu, e groaznic de greu să renunţe şi să devină afară ceea ce n-a dorit să devină în ţară, acesta fiind şi motivul pentru care a învăţat carte. În acest sens cifrele furnizate de site-urile de recrutare vorbesc de la sine: 60% dintre aplicanţi slab calificaţi sau necalificaţi pentru un loc de muncă în afara ţării,  25% care au o meserie şi o calificare într-o anumită profesie şi doar 15% cu studii superioare. O statistică pe anul trecut arată că din 10.000 de români care au aplicat pentru un loc de muncă, doar 2100 au obţinut permisiunea de-a munci în Europa, iar dintre aceştia peste 90% au mers să lucreze în agricultură. În condiţiile acestea  e foarte uşor să le spui absolvenţilor de studii superioare, plecaţi unde vedeţi cu ochii, după care să dai din umeri. Absolvenţii de studii superioare trăiesc această teribilă dramă de-a fi blocaţi între lipsa locurilor de muncă din ţară sau prost plătite şi perspectiva deloc seducătoare a  muncilor necalificate în străinătate.

Despre ei, afectaţi poate cel mai profund de criză, se vorbeşte şi cel mai puţin, tocmai în virtutea tertipului cu care sunt expediaţi, şi anume, Go West! Dar dacă mulţi români se arată nostalgici după epoca de aur, s-ar putea să avem în curând şi nostalgicii lui Go West. Pentru că din păcate nici acest îndemn nu mai e ce era odată.