Idealul de veacuri al românilor a fost să fie un singur popor, unit şi independent. Acest ideal s-a înfăptuit la 24 ianuarie 1859, când a fost ales un singur domn pentru Moldova (fără Basarabila şi Bucuvina de Nord) şi Muntenia (fără Dobrogea), Transilvania fiind sub ocupaţia Imperiului Habsburgic.

Dar procesul alegerii lui Al. Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite nu s-a desfăşurat în mod lin, ci cu destule animozităţi (ostilităţi) şi agitaţii, atât în privinţa metodelor de alegere, cât şi a persoanei propuse de liberali pentru aşezarea pe Tron. Astfel, o variantă presupunea ca Unirea să se facă cu ajutorul armatelor celor două provincii (soluţie respinsă categoric de Cuza), care să se întâlnească la Focşani, de unde să pornească împreună spre Bucureşti, pentru a forţa alegerea unui domn comun. O altă variantă prevedea ca cele două grupări unioniste să vină fiecare cu câte un domn pe cele două Tronuri, respectiv Costache Negri, în Moldova, şi Nicolae Golescu, în Muntenia, urmând ca după alegeri cei doi să cedeze Tronul unui principe străin.

În acelaşi timp au loc acţiuni conspirative cu scopul de a-l impune ca domn al ambelor provincii pe Grigorie Sturdza, care, printr-un şiretlic, ocoleşte Comitetul Elector, cererea lui de candidatură ajungând direct în Adunare (4 ianuarie 1859), deşi căimăcămia o respinsese pe 24 decembrie 1858.

Pe data de 5 ianuarie 1859, Adunarea Moldovei îl proclamă ca domn al Moldovei pe Al. Ioan Cuza, în ciuda cumpărării masive de voturi de către Grigorie Sturdza. Indignat de acest eşec, sprijinit de franc-masoneria externă, Grigorie Sturdza plănuieşte atacarea Iaşilor şi a Bucureştilor, în care scop strânge o armată de 2.400 polonezi (mercenari) şi încă 4.000 de oameni din Munţii Ardealului, care urmau să se îndrepte spre Bucureşti, răsculând populaţia pe drum, bazându-se şi pe sprijinul unor personalităţi muntene, care îl propuneau ca domn al Moldovei pe fostul domnitor, Barbu Ştirbei, iar ca domn al Munteniei, pe Grigorie Sturdza, care, spuneau aceştia, că şi "acolo se bucură de o stimă binemeritată", urmând ca, ulterior, aceştia să facă rocada între ei: Grigorie Sturdza - în Moldova şi Barbu Ştirbei - în Muntenia. Nici Austria nu era străină de acţiuni subversive (de subminare a ordinii interne), trimiţând emisari, care să provoace dezordine, pentru a avea motiv să intervină militar. Pe de altă parte, Rusia dorea transformarea României într-o "gubernie ţaristă", o regiune tampon, opusă Occidentului şi un "spaţiu de protecţie" pe coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră. Toate încercările de a împiedica alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domn al Moldovei au eşuat, mase de oameni exprimându-şi bucuria că au scăpat de cei doi Sturdza (Mihail, tatăl şi Grigorie, fiul), strigând: "Jos strigoii!", "Moarte lui Mihail Sturdza!".

În Muntenia acţiunile liberale menite să ducă la Unire, într-un mod care să nu poată fi contestat de Marile Puteri, erau coordonate de Ion C. Brătianu. El trece imediat ce se întoarce din Franţa (1856) la organizarea "Partidei Naţionale" şi la atragerea de partea sa a revoluţionarilor de nivelul 3-4 (negustori, meseriaşi etc.), în lipsa revoluţionarilor aflaţi în exil, dar şi a unor femei influente, în frunte cu Elena Ghica, Catrina Despot, Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Vogoride, care a pus la dispoziţia unioniştilor secretele soţului său, gest care, probabil, a schimbat destinul României. Liberalii au apelat şi la ţărani, şi la locuitorii mahalalelor, care au fost duşi pe Dealul Mitropoliei, pentru a forţa alegerea candidatului unionist în persoana lui Al. Ioan Cuza, iar asupra poliţiei s-au făcut presiuni ca să se "evite vărsarea de sânge de român".

15.000 de oameni au luat cu asalt clădirea Adunării la 23 ianuarie 1859, pentru a pune presiune asupra conservatorilor să-l voteze pe Cuza, dar, dându-şi seama de consecinţe, liberalii şi conservatorii au trecut la negocieri secrete, compromisul dintre cele două partide din noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859 având drept rezultat alegerea, la 24 ianuarie, de către participanţii la Adunare a lui Al. Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Entuziasmul a fost deosebit. Boierii se sărutau cu poporul, poporul, cu foştii lui opresori. Lacrimi de bucurie curgeau din ochii tuturor, boieri şi popor, dispărând orice ură şi deosebire de clasă. Mulţimea striga: "Traiască poporul şi boierii!". Manifestările de bucurie au ţinut trei zile şi la Bucureşti, şi la Iaşi, oraşele fiind împodobite cu drapele tricolore şi ghirlande de flori. Sosirea la Bucureşti a lui Al. Ioan Cuza are loc pe data de 8-20 februarie 1859, ora 13.00, fiind întâmpinat cu pâine şi sare şi aclamat de o mulţime de peste 100.000 de oameni, afară de cei care aruncau cu flori de la ferestrele caselor. În tabăra conservatorilor (neconsolaţi) Alexandru Ioan Cuza era tratat ca un "om insignifiant, neînsemnat" aşezat pe un tron şubred şi nu tocmai legitim (legal). Timpul a demonstrat însă că Al. Ioan Cuza a avut reale calităţi de şef de stat, de politician care şi-a adus în jurul lui oameni valoroşi, pe care i-a folosit în interes naţional. El a fost capabil să ţină în mână partidele politice duşmane şi ireconciliabile până la sânge. Cei şapte ani de domnie a lui Cuza, în ciuda piedicilor care i s-au pus (comploturi, tentative de lovituri de stat, încercări de asasinate, răscoale etc.), au fost printre cei mai rodnici şi benefici din istoria românilor. Astfel, în timpul scurt al domniei lui au fost puse în practică o serie de programe: unificarea instituţiilor celor două principate (vamă, telegraf, armate, curs monetar, reorganizarea justiţiei, a învăţământului, a sistemului sanitar, adaptarea Codului Penal şi a Codului Civil, introducerea sistemului metric etc.). Sunt fondate Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti, Conservatorul de la Iaşi, Muzeul Naţional de Antichităţi etc.

Numirea lui Mihail Kogălniceanu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (oct. 1863 - ian. 1865) are ca rezultat promovarea unor reforme radicale: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, prin care s-au împroprietărit cca. 500.000 de familii ţărăneşti cu 2 mil. ha. Aceste reforme şi tendinţe tot mai autoritare ale domnitorului i-au atras ostilitatea boierilor şi a celor două tabere (liberali şi conservatori) duşmane până atunci, care s-au organizat în ceea ce în epocă s-a numit "Monstruoasa Coaliţie", al cărei scop era detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a unui principe străin.

Astfel, în februarie 1866, aceasta, atrăgând de partea ei şi militari, obţine abdicarea lui Cuza, fără vărsare de sânge, şi constituie o "locotenenţă domnească", care să asigure guvernarea până la aducerea pe tron a unui principe trăin. La trei zile după detronare, Cuza părăseşte ţara şi trăieşte ultimii şapte ani de viaţă în exil, la Florenţa şi la Viena, refuzând toate ofertele interne şi externe de a reveni pe tronul României. A murit în Germania, la Heidelberg, iar rămăşiţele pământeşti au fost aduse în ţară şi se odihnesc în Biserica "Trei Ierarhi" din Iaşi.

P.S:  1. Fiind ocupat cu obţinerea recunoaşterii de către Poartă a Unirii, Cuza pleacă în Turcia la data de 11 decembrie 1861, fiind susţinut politic şi financiar de Alianţa Universală Israelită şi de Francmasonerie, reacţia Porţii a fost total favorabilă, astfel că, din punct de vedere juridic, data de 11 decembrie 1861 este cea la care s-a finalizat procesul Unirii.

2. Pentru a tatona poziţia Franţei faţă de detronarea lui Cuza, Ion C. Brătianu pleacă la Paris, dar din primele contacte se dezvăluie o situaţie extrem de periculoasă pentru România: împăratul Napoleon III, care considera Unirea şi domnia lui Cuza un eşec, era înclinat să cedeze tânărul stat român Austriei, în schimbul Veneţiei.