Câteva sute de oameni cu baloane s-au uitat la nişte duzine de persoane aflate pe o scenă şi au ascultat un fel de discurs supărat al preşedintelui, într-un decor dichisit şi pregătit pentru o asistenţă numeroasă. Duhul prinţului Unirii nici nu s-a arătat pe la Iaşi şi unitatea a plecat un pic.

De mulţi ani încoace, faţă de şi pentru caracterizarea sărbătorilor publice care ţin de identitatea naţională se foloseşte exasperant clişeul "politizare". Într-o ţară unde ciondănelile ieftine, dar la nivel înalt, exced momentele cărora din bun-simţ le datorăm armistiţiu şi o oarecare solemnitate, ceea ce s-a consumat la Iaşi, la aniversarea Unirii, nici nu merită osteneala lipirii etichetei "politizat". Pentru că a fost deja din banalul dureros.
Cei care s-au ocupat cu popularea peisajului ar putea fi suspectaţi de confuzie cu bună-ştiinţă, dacă e să vorbim în termeni eleganţi. Au confundat spaţiul unei adunări care ar fi trebuit să fie decentă şi poate de reflecţie cu locul unui miting electoral. Cu un fel de tăpşan mai ferchezuit, pentru "bisericuţe" de partid, presărat cu militanţi gregari, în roşu, galben, portocaliu. Care veniseră să le facă galerie sau inimă rea (după indicaţii) şefilor de la Bucureşti. Mai lipseau fluierăturile în timpul imnului, că în rest n-a lipsit nimic.
Şi au făcut-o pentru că şi cei de pe scenă parcă îndemnau fără cuvinte la asemenea atitudine. Acolo era altfel de galerie: de zâmbete false, amabilităţi acre şi inevitabile fulare ieftine, de partid, petrecute pe sub reverele paltoanelor. Ca să se vadă din creştetul statuii lui Cuza.
Alături de clişeul "politizare" mai funcţionează din plin şi judecata-etichetă cum că preşedintele dă tonul şi face atmosfera acolo pe unde merge, la sfârşit reţinându-se cu pregnanţă nu spiritul evenimentului, ci desfăşurările domniei-sale. La Iaşi, preşedintele n-a ştiut să-şi ţină în frâu supărarea şi sensibilitatea lovită de fluierături. Şi li s-a adresat "dragilor ieşeni", "moldoveni" . Când Unirea Principatelor este, fără dubiu o sărbătoare a românilor. Cum unitatea, consensul au emigrat acum "x" sezoane, nu-i de mirare că, de of, preşedintele şi-a spus vorbele doar pentru unii.
Probabil a fost o încercare de convertire a recalcitranţilor care-l salutaseră onomatopeic. Puţină curte făcută direct nu strică. Şi Traian Băsescu are talent la această intreprindere.
După cum Călin Popescu Tăriceanu are talentul de a se înfăşura temeinic într-o morgă netulburată şi de a vorbi de parcă nici un război nuclear nu l-ar scoate din calm. Adevărat e că la Iaşi a fost şi dibaci. A venit însoţit, după spusele sale, de "un urmaş al unuia dintre liderii politici care au realizat Unirea şi România modernă: Mihail Kogălniceanu". Luminatul prim-ministru al lui Cuza era, se ştie, liberal. Descendentul său şi însoţitorul lui Tăriceanu este, nici nu se putea altfel, tot liberal. "Mă bucur că este membru al PNL, păstrând tradiţia înaintaşului său", nu se abţine premierul. Morala e mai mult decât evidentă.
Şi totuşi această aniversare a început deja să se uite. Cu toate "bisericuţele" şi "incurile" (n.r. - "moldovenism" pentru capricii) prezidenţiale, n-a avut parte nici măcar de orele de bal ale Cenuşăresei.
Ştiţi de ce? Din cauza lui Cioacă dom'ne! Care Cioacă? Poliţistul ală cu mutră de şmecher căruia i s-a şters nevasta de pe faţa pământului. Care nevastă? Elodia, avocata cu aer de dizeuză. Madam Ghinescu, obsesia naţională.

Aşa că, din ziua de 24 ianuarie 2008, când am aniversat 149 de ani de la Unirea Principatelor, se va reţine că l-au pus la răcoare pe Cioacă. Şi că l-au apucat furiile pe Adrian Năstase. Parcă văd că din toate astea se va arăta că tot Traian Băsescu iese câştigat.